Pe la mijlocul anilor ’90, binecunoscutul dramaturg Radu F. Alexandru scria o piesă ce ne asigura încă din titlu că nu ne va spune Nimic despre Hamlet. Nu doar nimic nou, ci absolut nimic. Nici măcar o vorbă.
Piesa a fost montată pe scena Naționalului bucureștean într-un spectacol de bună ținută profesională, regizat de Tudor Mărăscu. Câțiva ani buni mai târziu, tot la TNB, lui Radu F. Alexandru i se juca Luminița de la capătul tunelului, regia spectacolului căzând în sarcina experimentatului Mircea Cornișteanu. Luminița...figura, e adevărat, sub un alt titlu, în volumul intitulat Teatru 7, tipărit sub egida extrem de serioasei edituri ieșene Polirom. Cartea în chestiune mai conținea, pe lângă altele, și o piesă, după părerea mea o capodoperă, care se cheamă Gertrude. În care, firește, este vorba și despre Hamlet, și despre Claudius și Polonius, și despre Ofelia și Horatio, dar mai ales despre Gertrude. Aceasta din urmă surprinsă în toată complexitatea ei de personaj tragic, de co-autor al crimei, de amestec de vinovat și victimă. De ființă situată hotărât sub emblema impurului. Un impur ce îi caracterizează deopotrivă și pe tânărul Hamlet, și pe Polonius, și pe Horatio, chiar și pe atât de fragila și, îndeobște, pura Ofelie.
În Gertrude, nimeni nu sau aproape nimeni nu mai poate fi judecat eminamente în alb și negru. Hamlet este afectat la început de neimplicare și nehotărâre, de dorința ca înmormântarea Tatălui să se consume cât mai repede,iar el să se întoarcă cât mai curând la studii. În Wittenbergul în care vede mai degrabă un refugiu. Ofelia are și ea vini ce nu pot fi iertate chiar dacă sunt generate de relația specială avută cu tatăl ei, Polonius. Polonius e om al datoriei, iar datoria presupune la Elsinore mari compromisuri și inimaginabile demisii morale. Și mai ales respectarea legii tăcerii. Horatio e marcat de lașități și de bizarerii. Cu Gertrude, Claudius și bătrânul rege Hamlet lucrurile se vor dovedi încă și mai complicate.
Impurul din Gertrude mi se pare a fi una dintre formele sub care se întruchipează un foarte subtil, și generos, și ideatic, entre-deux. Generator de noi, inedite, surprinzătoare și ofertante situații dramatice. Ele dobândesc sub condeiul lui Radu F. Alexandru și consistență, și interes, devenind un mod modern de reinterogare a piesei lui Shakespeare. Acest entre-deux definește preponderent patru dintre cele șase personaje ale piesei. Doar Claudius și bătrânul rege Hamlet, situați la antipozi de Shakespeare, dobândesc în noua piesă profiluri morale nete. Cei doi sunt definitiv plasați în aceeași zona răului. A răului și a crimei. Claudius ni se înfățișează a fi astfel de la bun început, în vreme ce adevărata natură a defunctului Hamlet se relevă numai după dezvăluirile Gertrudei. Însă ce garanție mai avem că respectivele dezvăluiri sunt tocmai oneste? Cine ar mai putea oare să le confirme ori infirme de vreme ce Polonius, principalul martor a ceea ce s-a petrecut în timp între zidurile înalte de la Elsinore, a fost omorât? Și aceasta pentru vina de a-i fi dezvăluit tânărului prinț nu doar cine sunt autorii crimei, ci și un secret poate încă și mai teribil. În Gertrude, Polonius este ucis nu de Hamlet, ca la Shakespeare, ci de Claudius. Și atunci, nu cumva înainte de a fi o victimă a bărbaților și a istoriei, Gertrude este cea care face jocurile? Nu este ea marea manipulatoare? Adică măcar o vreme principala profitoare a mai sus invocatului entre-deux. Nu de alta, însă în momentul în care lucrurile păreau a înclina în favoarea lui Claudius, Gertrude vorbește cu nedisimulată voluptate despre cei 24 de ani de trădări, comploturi, infidelitate petrecuți alături de Claudius pentru ca, imediat după ce Hamlet e deturnat de la non-implicarea și indiferența de la început, adică de la condițiile ce l-au făcut să refuze tronul Danemarcei și să faciliteze planurile ucigașilor, povestea Gertrudei începe să sune cu totul altfel. Hamlet se schimbă și parcă ar vrea să dea urmare dorinței Tatălui de a-i fi răzbunată moartea. Gertrude, prin dezvăluirile ei, îi furnizează exact muniția de care Hamlet ar avea nevoie. Dar cine e, în realitate, cel ucis? Pe cine s-ar cuveni atunci să apere și pe cine să pedepsească Hamlet? Cine e adevăratul lu tată? Bătrânul Hamlet sau fratele acestuia? Aici se află cumplitul secret știut doar de Gertrude, de Claudius și de Polonius un adevărat triunghi al morții. Adevăratul tată biologic al lui Hamlet este Claudius așa că Tatăl a fost ucis de tată. Situația aceasta pune la grea încercare amestecul de 99 % sensibilitate și doar 1% rațiune din care e plămădit sărmanul Hamlet. Va reuși el să inverseze procentele? nu, din păcate, totul se va rezolva și va merge mai departe printr-o sinucidere.
În lumea definită de minciună, de supraveghere și de manipulare de la Elsinore, așa cum ne-o prezintă piesa lui Radu F. Alexandru, nimic nu mai e sigur. Nu numai Hamlet e măcinat de incertitudini. Ci și Ofelia care e, la rându-i ,vinovată de trădare, de slăbiciune în fața lui Polonius. O slăbiciune și o trădare acum zadarnic regretate. La fel cum de double jeu se face vinovat și prietenul din copilărie Horatio. Horațiu e incert și improbabil. Un ins cu vulnerablități rapid și eficient intuite de Claudius și Gertrude ce îi propun să fie succesorul lui Polonius. Poate o fac și pentru faptul că Horatio nu ar trebui să părăsăsească Elsinore-ul tocmai spre a nu împărtăși lumii cumplitele fapte petrecute între zidurile cetății. Secretul fiind legea ce guvernează acolo totul. Faptul era știut perfect de Polonius, iar nerespectarea lui a fost deja scump plătită. De un Polonius care simbolizează ceea ce, după sintagma făcută celebră de Jan Kott, am putea numi marele mecanism. Unul și același Polonius e cumva umanizat în Gertrude prin revelarea dragostei sale pentru Ofelia. Iar această umanizare se situează la antipozi prin raportare la comportamentul voit mecanic al personajului. Polonius e funcționarul, e consilierul eternizat în funcție, disprețuit de Hamlet, instrumentalizat de Gertrude și ucis de Claudius. Devenise inutil. Încălcase regulile. Vorbise.
Radu F. Alexandru supune încă o dată analizei relațiile dintre principalele personaje din piesa lui Shakespeare. Le reconstruiește trecutul, le sondează psihologiile, le investighează sursa relelor ori a vulnerabilităților. Piesa vorbește despre răul lumii vechi simbolizate de Gertruda, bătrânul rege Hamlet, Polonius și Claudius, nu se dovedește însă deloc prea optimist în privința viitorului. Parcă ar polemiza indirect cu finalul optimist din Regele Lear. Hamlet refuză la început implicarea, Horatio vrea să fugă, Ofelia e indecisă în iubire. Oscilează între Hamlet și regulile Curții.
Merg eu oare poate prea departe dacă bănuiesc că acest scepticism ce răzbate din paginile piesei este un reflex al realităților contemporaneității noastre? Că e hrănit de realitatea lumii secolului al XXI lea?. Poate. Sunt însă cum nu se poate mai convins că dramaturgul păstrează dreapta cumpănă între fidelități și infidelități față de textul originar al lui Shakespeare. De aici, pesemne, și valoarea piesei.
Cum spuneam, Gertrude a apărut în volum în anul 2012. Cartea s-a găsit în librării. A fost la îndemâna oricui voia să o citească. Piesa a circulat prin diferite Teatre, a stârnit în multe locuri entuziasme. I-au trebuit totuși 11 ani până a vedea luminile rampei, confirmând în felul acesta zicerile despre așteptare și șansa împlinirii dintr-o superbă poezie a lui Valéry.
În 2023 Gertrude a avut, în fine, premiera absolută. Și nu oriunde, ci pe scena Sălii Studio a Teatrului Național din București. Și nu oricum, ci într-un spectacol semnat regizoral de Silviu Purcărete, în scenografia lui Dragoș Buhagiar și cu superba muzică de scenă scrisă de Vasile Șirli. Și nu cu oricine, ci cu actori unul și unul. Claudiu Bleonț, Mircea Rusu, Marius Manole, Alexandru Potocean, Marius Bodochi, Paul Chiribuță și Lari Giorgescu. Așadar, o distribuție eminamente masculină, așa ca în vremea lui Shakespeare. O propunere, o joacă inteligentă, un arc peste timp între Hamlet-ul marelui Will și hipertextul, cum ar fi spus Genette, lui Radu F. Alexandru? Posibil. Sigur sunt însă de faptul că spectacolul cu Gertrude este foarte aproape de perfecțiune. Mi-a adus aminte de Fedra, antologicul spectacol al aceluiași de la Teatrul Național din Craiova.
Și atunci, și acum scena este preponderent scăldată în negru. Contează enorm luminile joase. Dar nu scria oare George Banu în minunatele lui Nocturne (Editura Nemira, București, 2013) că noaptea e prielnică urzelilor? Că noaptea încurajează orgiile? Sau că orgia este întotdeauna ceva nocturn? Avem în spectacolul cu Gertrude orgia înmormântării. Catafalcul imens pe care este așezat trupul bătrânului rege Hamlet. Vedem orgia jocului refuzului și al acceptării propunerii bizare legate de succesiunea la tron venită din partea lui Hamlet. Una dintre cele mai bune scene dintre Marius Manole și Mircea Rusu. Orgia ospățului- Gertruda, un rol de referință, un mare rol din cariera lui Claudiu Bleonț- e cea care servește supa- completată, secvență amplificată de devorarea mîncărurilor de Hamlet și de Horatio. Și, mai încolo, orgia tangoului celor doi. Tango creat de coregraful Florin Fieroiu, pe muzica lui Vasile Șirli, executat impecabil de Marius Manole și de Alex Potocean. Avem un Hamlet care trebuie să parcurgă drumul de la indiferență la avânt, avântul răzbunării și apoi avântul trecerii în moarte, și drumul e parcurs riguros și implicat de Marius Manole. Și mai vedem un Horatio diform, cvasi- rubensian, voit, de fapt, intenționat jucat în cheia ridicolului, deliberat un mic bufon, condiție care îi îngăduie personajului să urzească multe. E vorba despre un Horatio foarte bine jucat de Alexandru Potocean. Asistăm la orgia vorbirii mecanice a lui Polonius, fără cusur interpretat de Paul Chiribuță. Vedem copleșitoarea orgie a manipulărilor Gertrudei. Sau orgia deshumării și autopsierii Tatălui, în care îl urmărim pe Marius Bodochi. În mare formă, deparazitat de orice urmă de mimică inutilă. Fără grimase și fără căderi în retorisme. Tot în noapte se dezvăluie acel alt Polonius, umanul Polonius, de unde și greșeala vinovată a Ofeliei. Rol în care evoluează admirabil Lari Giorgescu.
Marele scenograf care este Dragoș Buhagiar propune o explorare a spațiului Curții de la Elsinore în sens invers celui obișnuit. Din interior spre exterior. De abia când scena va fi invadată de bătrânul rege Hamlet, deshumat și autopsiat, vom zări în adâncimea scenei zidurile Cetății. Poate totuși insuficient jucate. Până atunci, Buhagiar se joacă cu cortina, creează fante, zămislește spații. Ale comploturilor, ale secretelor de toate felurile. Ale supravegherii. Locuri în care nimeni niciodată nu e nici sigur și nici singur. O spune Polonius. Administratorul. Gestionarul. Viitoarea victimă. O spune, anticipându-și soarta. Buhagiar e un expert în retoricii imaginii. Una studiată, elaborată, însă nicidecum calofilă, gratuită, narcisic aplecată spre sine.
Gertrude a avut premiera în ultimele zile ale Festivalului Național de Teatru -Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.ro
