”De la Rin la Dunăre și înapoi. Autobiografia mea românească”, volumul autobiografic al lui Jan Willem Bos, poate fi citit doar ca o relatare despre felul cum se trăia din România începând cu anii`70. Dar e și o relatare de istorie literară și o filă de istorie a mentalităților. E o carte scrisă cu claritate, plină de amănunte semnificative - de pildă, cine iși mai amintește de muzica lui Gerry Rafferty si de atmosfera aceea specială de camin studențesc sau de jargonul inocent și subversiv al tinerilor, de viața aceea împovărată de cinismul autorităților, de cum se fugea din țară și de apăsarea Securității, de sensul prieteniilor și rolul lor esențial în acea lume?
Jan Willem Bos a tradus multă literatură română (Mihail Sebastian, Leonid Dimov, Sorin Titel, Mircea Cărtărescu, Varujan Vosganian, în curând si Mateiu Caragiale ș.a.) în limba neerlandeză, a menținut vii legaturi culturale și contacte cu scriitori români, a fost și este un catalizator al relațiilor româno-neerlandeze.
Contributors.ro:Subtitlul cărții dvs, carte apărută la Humanitas anul acesta, este Autobiografia mea românească. Plecând de aici, v-aș întreba când a început România să nu mai fie o întâmplare pentru dumneavoastră, ci o o alegere în viață?
Jan Willem Bos: Trebuie să ne întoarcem un pic în urmă, adică la anul 1974, când am renunțat la prima mea opțiune de facultate, adică la Geografie fizică, și m-am întors la planul b, adică Filologie. Am ales atunci limba și literatura română ca un fel de experiment, pentru că pierduse primele trei luni din acel an universitar și nu mai puteam să mă înscriu la alte specialități, așa că am optat pentru limba română până la sfârșitul anului. Voiam să văd cum ar fi să mă duc și în România - nu fusesem niciodată în România - și să văd cum cum mă simt cu limba și literatura, și cu țara. Și mi s-a părut o țară deosebit de interesantă. Am avut aproape numai experiențe pozitive acolo așa că mi-am continuat studiile până la masterat, în anul 1980.
Dar a existat un moment în care ceea ce era doar o întâmplare, faptul că ați ați ajuns la românistică, s-a transformat într-o decizie pentru toată viața?
Jan Willem Bos: Da, nu știu dacă a fost chiar un singur moment. A contat foarte mult experiența din prima mea deplasare în România. Mă refer la vacanța de Paști din 1974 când am avut un prim contact direct cu România. A fost o experiență care m-a format, care a fost foarte importantă, dar a fost scurtă. Am avut atunci doar două săptămâni de concediu, în vacanță de Paști, și am petrecut toată perioada în România. Dar, m-am întors în România și în vara anului 1974, am stat două luni și deja începusem să vorbesc românește. Am făcut cunoștință atunci și cu alte aspecte ale țării, ale Republicii Socialiste România. Totuși, nu am dat înapoi. Atunci a fost momentul, în vara anului `74, când am zis, hai să continui și să văd unde mă va duce această opțiune.
Întreaga carte este străbătută de relația pe care ați avut-o cu profesorul Sorin Alexandrescu. Aș vrea să evaluați rolul pe care l-a avut și în formarea dumneavoastră, și în relațiile dintre Țările de Jos și România, ce a reprezentat el în acei ani ai comunismului?
Sorin Alexandrescu a fost o persoană deosebit de importantă în viața mea împreună cu profesorul de lingvistică Wim van Eeden. Cei doi de fapt țineau catedra de română la Universitatea din Amsterdam în acei ani și s-au cam speriat de venirea mea inopinată la facultate, pentru că nu prea erau studenți care făceau română ca materie principală. Dar, m-au primit cu foarte, foarte multă bunăvoință și m-au ajutat să recuperez lunile pierdute. Pe tot parcursul studiilor mele am colaborat mai ales cu Sorin Alexandrescu, pentru că interesul meu era pentru literatură și mai puțin pentru lingvistică. M-a ajutat foarte mult și în formarea mea, și în pasiunea lecturii pe care am dobândit-o în mare parte mulțumită lui. M-a ajutat și, spre încheierea studiilor, să fac legătură cu editura Meulenhoff din Amsterdam, unde mi-au apărut încă din anii `70 primele traduceri. Este vorba de Lunga călătorie a prizonierului de Sorin Titel și de opera completă a lui Urmuz. Am colaborat cu el și în alte domenii. Împreună cu Sorin Alexandrescu am scos o revistă bilunară Buletinul românesc în limba neerlandeză după `90, pentru că considerăm că publicul olandez este insuficient informat despre ceea ce se întâmplă în România. El a rămas o prezență permanentă și foarte importantă în viața mea. De când s-a întors în România, unde este activ până în ziua de astăzi, s-au mai slăbit legăturile dintre noi, dar totuși reușim să ne vedem și să comunicăm.
Ce ce e interesant în cartea dumneavoastră este că vorbiți foarte mult despre societatea românească și mai puțin despre ceea ce era politica statului român atunci. Încercați să surprindeți ceea ce e propriu societății românești în anii `70, `80, `90 și, într-o altă măsură, după `90 E un fel de scindare când descrieți societatea românească în vremea comunismului, între ce erau oamenii cu ospitalitatea lor și cu felul lor natural de a fi și, pe de altă parte, funcționarii comuniști, obtuzi, aroganți.
Un coleg de-al meu, care a fost și el lector neerlandez la București, Kees Linthorst, a scris într-o carte: românii, dacă nu sunt la muncă, sunt cei mai amabili oameni din lume. Și ce a vrut să spună este că dacă îi întâlnești în afara serviciului, sunt deosebit de amabili, dar dacă îi întâlnești în timpul serviciului, îi deranjezi. S-a referit evident la perioada comunistă. Pentru că într-adevăr, în momentul în care intrai într-un magazin, o deranjai pe vânzătoare, care nu avea absolut nicio activitate acolo. Dar și el a avut o mare simpatie pentru România și într-adevăr, aceste lucruri se pot depăși foarte repede. Cunoscând și limba română, mi-a fost și mai ușor să le depășesc. Nu am vrut să scriu o istorie a României din anii `70-`80 și `90 pentru că s-au scris deja foarte multe cărți despre acea perioadă, există o bibliotecă întreagă. Dar am vrut să descriu totuși impactul pe care l-a avut societatea românească asupra vieții mele. Biografia este un un act egocentrist, ca să zic așa, adică când îmi scriu biografia descriu tot ce s-a întâmplat în viața mea, tot ce a avut un impact asupra vieții mele personale, profesionale. Iar această societate era o prezență permanentă pentru mine. Am avut și destule probleme inclusiv personale, dar nu grave. Contactele, relațiile mele cu cetățenii români erau îngreunate. Această societate a determinat într-o oarecare măsură și viața mea profesională. Descriu în carte faptul că mai ales în anii `80, dar și după căderea regimului, mi-am câștigat existența ca translator pentru azilanți din România. În anii `80 azilanți erau românii care ori au fugit din țară, ori au beneficiat de o viză pentru Olanda și au uitat să se întoarcă, cum se spunea pe atunci. După `90 erau românii, în general tineri, care nu aveau încredere în dezvoltarea României și în evoluția societății românești după căderea regimului Ceaușescu și s-au hotărât să plece din România. Deci, în acest sens mi-a afectat și viața profesională într-o mare măsură.
Ați fost prieten cu scriitori români, cu Sorin Titel sau cu Leonid Dimov. Puteți să ne povestiți puțin pentru pentru cei care ne urmăresc cum cum erau, care era să spunem așa, condiția scriitorului autentic în perioada comunistă, așa cum ați întâlnit-o dumneavoastră?
Da, sunt prieten în continuare cu foarte mulți scriitori români, poeți români și ne vizităm destul de regulat, mai ales în contextul festivalului FILIT sau în contextul târgurilor de carte. Sorin Titel și Leonid Dimov au fost două personalități foarte diferite, dacă nu chiar opuse. Se respectau reciproc. Mă bucur să spun că eu l-am adus pe Sorin Titel acasă la Dimov, care stătea în Pantelimon. Dimov se retrăsese din viața socială în mare măsură. El trăia într-un apartament cu soția lui și cu fata lor și spunea că nu mai face altceva decât să recitească cele câteva sute de cărți pe care le-a îndrăgit cel mai mult în viața lui. Spunea că nu-l mai interesează ce se întâmplă nici în societate, nici în literatură. În ciuda faptului că el pretindea că s-a s-a retras, m-a ajutat să traduc câteva poezii din neerlandeză în română pentru România literară și care au fost publicate chiar pe prima pagină, având în vedere că Leonid Dimov avea un prestigiu atât de mare încât încât doar recomandarea lui era suficientă ca poeziile respective să ajungă pe copertă. Eu l-am cunoscut pe Dimov în anul 1977 când a fost invitat să participe la Festivalul Internațional de poezie de la Rotterdam, unde a spus că este dispus să participe cu o singură condiție, să vină cu el și doamna Dimov. Autoritățile comuniste au spus că nu merită, doamna nu are o sarcină acolo, nu are nimic de făcut, o duceți-vă dumneavoastră dar Dimov a spus foarte clar, nu mă duc. Ori cu ea, ori nu mă duc. Și atunci a căpătat și ea pașaportul românesc ca să se ducă împreună cu cu Dimov. Dimov citea foarte frumos, era și o prezență foarte interesantă. Cineva l-a botezat atunci sfântul Leonid, fiindcă avea o barbă căruntă foarte mare și vorbea foarte frumos. Citea foarte frumos. Nu știu dacă mi-am făcut dreptate cu traducerile mele. Eram încă la început și aproape că am debutat cu poezia lui. Este totuși destul de dificil, de greu de tradus. Pe Sorin Titel l-am cunoscut la București. El a fost coleg de facultate cu Sorin Alexandrescu și când i-am citit romanele mi-au plăcut foarte mult iar Sorin mi-a sugerat să iau legătură cu Titel. Ne-am văzut atunci în în București, la masă și ne-am înțeles foarte bine. Un om foarte, foarte amabil, foarte deschis. S-a legat o prietenie frumoasă între noi, din păcate a decedat foarte tânăr în 1985.
Sunteți cunoscut că în România ca traducătorul lui Cărtărescu în limba neerlandezăși aș vrea să îmi spuneți cam cât timp ați lucrat la traducerea trilogiei Orbitor și ce dificultăți ați întâmpinat, cum ați reușit să rezolvați tot felul de probleme și puzzle-uri.
Da, imposibil să spun câte am lucrat, pentru că au fost și pauze între cele trei volume. Vreau să vă spun că eu am considerat că trilogia lui Mircea Cărtărescu merită să fie tradusă și în Olanda, dar nu mi-a fost foarte ușor să găsesc o editură. Mai bine spus, mi-a fost imposibil se găsesc o editură. Am luat legături cu mai multe edituri cu care colaborasem deja și toate au spus da, într-adevăr, par foarte interesantă cartea. Da, uite că sunt aproape o mie cinci sute de pagini. Noi nu avem posibilitatea să publicăm această trilogie. Apoi a apărut în Germania traducerea primului volum tradus de Gerhardt Cseijka. Traducerea este strălucită și a luat și cel mai mare premiu pentru traducere literară în Germania. Și fără exegerare, vă spun că în decursul unei săptămâni am fost sunat de cinci edituri diferite din Olanda, care m-au întrebat dacă am timp și dacă am chef să traduc opera lui Mircea Cătărescu. Am optat pentru prestigioasa editură de De Bezige Bij, unde apar foarte mulți scriitori faimoși cunoscuți. Desigur, traducerea unui volum sau a trei volume ale lui Cărtărescu este o mare aventură, este o mare provocare pentru orice traducător și mă bucur foarte mult că nu am primit această sarcină când eram la începutul carierei mele. Mircea Cătănescu face trimiteri la foarte multe lucruri, are un vocabular bogat, are fraze foarte lungi care au altă topică decât pot avea în limba neerlandeză și este un mare efort să traduci o asemenea carte, dar este în același timp o mare plăcerii. Pentru mine este e o mare plăcere. A apărut pe data de întâi septembrie și Solenoid în Olanda, la aceeași editură De Bezige Bij și sper că sper să aibă succes în Olanda, așa încât să continuăm și cu Melancolia și cu noul său roman despre care imi zice că îl va termina în curând.
Cam câte cam care au fost vânzările la Orbitor în Olanda?
Știu de primul volum în jur de două mii cinci sute de exemplare, am înțeles atunci, la primul val. Să știți că dacă Solenoid are critici pozitive, atunci și Orbitor va fi reluat de de publicul cititor olandez.
Acum ce-aș dori cel mai mult să fie publicat în limba neerlandeză? Din literatura română.
Am mai mulți ambiții. Am avut o veche ambiție, să public Craii de Curtea Veche și din fericire, am reușit cu câțiva ani în urmă. Acum, în continuare, dacă vorbim de clasici, aș vrea să îl traduc pe Camil Petrescu. Este un scriitor pe care l-am îndrăgit în timpul studenției și în primul rând mă gândesc la romanele lui Patul lui Procust și Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război. Mai rămâne de tradus Maitreyi de Mircea Eliade. Eliade a mai fost tradus în Olanda, inclusiv de mine. Știu că a avut succes cu Maitreyi decenii la rând în multe limbi. Romanul Adolescentului miop a fost în anii trecuți un mare succes în în Anglia.
La literatură contemporană mi-e greu să vă dau nume. A apărut săptămâna trecută în Olanda, Jocul celor o sută de frunze de Varujan Vosganian. Acest lucru arată că există un interes pentru literatură contemporană din din România. Volumul Cartea șoaptelor de Vosganian, a avut un mare succes în Olanda, cu trei ediții consecutive și o vânzare de peste 3000 de exemplare, ceea ce este foarte bine în Olanda. Sunt atât de multe cărți interesante pe care aș vrea să le traduc. Dan Lungu, Sunt o babă comunistă, nu a găsit editură în Olanda. Spre marea mea frustrală, trebuie să vă spun. Am tradus vreo 40 de pagini, dar nu am reușit să conving o editură să o publice. Există Fontana di Trevi de Gabriela Adameșteanu, care a fost tradus în franceză recent, romanul Fem de Magda Cârneci, care a avut mare succes în Statele Unite, adică aș putea să vă dau fără fără probleme, 20 de titluri. Literatura contemporană trebuie tradusă în continuare. Dar, ar fi bine din când în când să găsim și loc pentru un clasic. Eu lucrez și la Nopțile lui Alexandru Macedonski, mai mult ca o provocare personală. Colega mea tânără Charlotte van Rooden, a tradus două cărți din literatura basarabeană, a publicat cu doi ani în urmă Dama de cupă de Iulian Ciocan și va apărea peste o lună și Grădina de sticlă de Tatiana Țîbuleac Charlotte e foarte activă și reușește și să publice nuvele, poveste scurtă în diferite reviste literară din Olanda și împreună dorim să propunem și un volum de proză contemporană, nuvele, povestiri scrise după anul 2000.
