O nouă cerere depusă la autoritățile române aceeași dezamăgire. Nicio schimbare în atitudine, politică, comunicarea cu cetățenii, indiferent de culoarea politică a persoanei care se află la cârma instituției. De trei decenii nu s-a schimbat absolut nimic serios în nicio instituție a statului. Birocrația și nepotismul (ca să nu includ și corupția) au rămas o boală atât de generalizată și sistemică încât, personal, aproape ca mi-am pierdut orice nădejde de vreo schimbare. Cu toate acestea insist și încerc, alternativa este plecarea.
De fapt problema este că eu am venit în România de bunăvoie și nesilit de nimeni, nu m-am născut în țară. Sunt etnic român născut în Ucraina, venit la facultate în țară și, momentan, rămas aici. Poate de aceea ar fi mai grea plecarea deoarece, spre deosebire de cei care s-au născut în țară și care poate nu mai reușesc să aprecieze la adevărata valoare ce înseamnă să fii născut aici, să ai dreptul să vorbești în limba maternă, să poți să studiezi în limba română, sa trăiești în cultura și conform tradițiilor strămoșești, oricât de sentimentală ar părea afirmația, eu personal și probabil toți cei ca mine, români născuți în afara țării și veniți aici, avem o altă perspectivă. Îmi aduc aminte cât de impresionat am fost când am venit prima oară în țară la 9-10 ani și am auzit pentru prima oară vorbindu-se peste tot în limba română. Cât de important este să poți să te exprimi în limba maternă și să primești o educație în acest sens, ca să ai o șansă la păstrarea identității tale etnice, lingvistice și culturale. Limba și cultura sunt elemente vitale pentru o persoana, iar eliminarea sau restrângerea dreptului de a avea acces liber la acestea încalcă drepturile esențiale ale persoanei. De aceea există un mănunchi de documente internaționale care subliniază acest lucru și conferă protecție acestor persoane cu ajutorul statelor de reședință, dar și a statelor cu care aceste minorități naționale se identifica cultural, etnic și lingvistic.
Cu toate acestea, după cum am scris și într-un material precedent,[1] în momentul de față suntem în prezența demarării procesului de asimilare etnic-lingvistic a persoanelor din comunitățile românești istorice din Ucraina, cu complicitatea tacită inițial, dar acum oficială a României. Complicitatea se manifesta inițial în mod tacit, problema fiind trecuta sub preșul birocrației diplomatice și a comunicatelor de presă din care aflăm că Ministerul Afacerilor Externe și autoritățile române sunt mai tot timpul îngrijorate,[2] dar și cei mai buni spectatori ai evenimentelor în care ar trebui sa se implice, conform legii. Se află într-un binge watching de treizeci de ani si nu dau semne de plictiseală.
Astfel, în urma publicării materialului prin care subliniez neconstituționalitatea politicii lingvistice ucrainene, conform Constituției Ucrainei, dar si a Tratatului dintre România și Ucraina, inclusiv o grămadă de alte tratate internaționale, am depus o cerere la MAE solicitând o audiență cu ministrul, ca să înțeleg exact ce anume face România în acest sens sau ce intenționează să facă. Deși autoritățile au atribuții conform Constituției României și a legii să se ocupe de asemenea probleme, Strategia Națională de Apărare a Țării 2020-2024 (documentul făuritor de strategie națională) nu face nicio mențiune cu privire la obligațiile României privind protecția drepturilor etnicilor români din statele vecine. Eliminarea dreptului la educație în limba maternă al comunității istorice de români din Ucraina, nu a fost suficient de important încât să fie inclus în această strategie, iar Raportul Anual al MAE a dedicat în anul adoptării legii de asimilare (aprilie 2019) din Ucraina, un singur paragraf inutil.[3]
Lăsând la o parte faptul că nici nu mi s-a răspuns la cererea de audiență, am primit în schimb un răspuns generic, demn de o autoritate a statului. În doar trei paragrafe MAE a reușit să își facă cunoscută poziția oficială în subiectul asimilării comunităților românești din Ucraina. O redau aici:
“Ministerul Afacerilor Externe urmărește cu atenție evoluțiile pe fondul modificării cadrului legislativ cu impact asupra educației în limba maternă promovat de autoritățile ucrainene, subiectul fiind constant inclus pe agenda politica bilaterală.
Cu referire la prevederile Legii educației din 5 septembrie 2017, Legii privind asigurarea funcționarii limbii ucrainene ca limbă de stat din 25 aprilie 2019 și ale Legii privind educația generală secundară din 16 ianuarie 2020, facem observația ca învățământul în limba română beneficiază, alături de alte limbi UE, de derogări de la prevederile generale, neputându-se vorbi de negarea dreptului la educație în limba română.
Demersurile pe care statul român le întreprinde pentru protecția și promovarea identității lingvistice a persoanelor aparținând minorității române din Ucraina sunt subsumate cadrului bilateral existent și dreptului internațional relevant, fiind necesar a se realiza în limitele de acțiune permise de dreptul internațional cu privire la intervenția unui stat în sprijinul persoanelor aparținând minorității sale înrudite aflate pe teritoriul altui stat.”
Aceasta este poziția oficială a României sau cel puțin așa pare, deoarece acest răspuns nu a fost semnat și nu are indicat niciun autor, deși legea cere acest lucru.[4] În concepția Statului Român, deoarece învățământul în limba română, conform noii legi ucrainene beneficiază, alături de alte limbi UE, de derogări de la prevederile generale (studierea unor materii și în alte limbi UE decât cea ucraineană care devine limba de învățământ predominantă în detrimentul celei materne), nu se poate vorbi de negarea dreptului la educație în limba română. Cu alte cuvinte, nu există vreo problemă reală cu noua politică lingvistică din Ucraina, deoarece limba română ar beneficia de excepții de la obligativitatea educației exclusiv în limba ucraineană, fără sa indice faptul că acele excepții sunt inadecvate drepturilor recunoscute de legile în vigoare, dar și de Tratatul dintre România și Ucraina care prevede expres egalitatea de condiții de educație pentru minoritățile naționale de pe teritoriul lor, egalitate care prin introducerea acestei legi nu mai este respectată.[5] De exemplu, în Ucraina există momentan 69 de școli cu predare în limba română în care învață aproximativ 20.000 de copii aparținând minorității etnice române[6] și care vor trece obligatoriu la predarea în limba ucraineană. În România, copiii aparținând minorității ucrainene în număr de aproximativ 7.400, au posibilitatea să studieze în limba ucraineană maternă sau limba ucraineană maternă în 64 de unități școlare din localitățile în care ucrainenii reprezintă o pondere semnificativă din populația totală a localității respective.[7] Nu analizăm aici discrepanța evidentă chiar și acum a numărului de unități școlare versus numărul de elevi (20.000 la o comunitate de 400-500.000, nu avem cifre mai exacte ca urmare a lipsei recensămintelor[8]), mai ales că nu avem un număr (MAE nu are sau nu publică asemenea informații) cu copiii aparținând minorității române care sunt înrolați la școli ucrainene,[9] ca urmare a lipsurilor de care și subsemnatul a avut parte pe perioada școlară (nu există nici acum cărți în limba română, eu personal citeam literatură română din cărți sovietice unde limba română se scria cu litere chirilice, iar această situație nu s-a schimbat prea mult, iar acum colac peste pupăză vine și ucrainizarea forțată fără menajamente, ilegal și cu complicitatea României).
Răspunsul MAE, nu oferă nicio informație cu privire la măsurile pe care le-a luat sau o să le ia diplomația românească, deși are la dispoziție instrumente legale pe care ar putea să le folosească, conform tratatului și dreptului internațional. Tratatul este un contract între două state. Dacă una dintre părți refuză să își îndeplinească obligațiile asumate, cealaltă parte are dreptul de a solicita respectarea acestuia și eventual de a nu mai continua cu executarea propriilor obligații până când ambele părți nu își respectă toate obligațiile asumate. O soluție poate fi sesizarea Curții Internaționale de Justiție pentru soluționarea problemelor semnalate. Din păcate, asemenea lectură[10] și acțiuni înseamnă multă muncă și atunci este mai simplusă nu vedem eliminarea învățământului în limba maternă drept ceea ce este – o politică de asimilare. Pentru România este mai ușor să considere că dreptul recunoscut de Ucraina comunităților istorice românești de a studia limba engleză, este același lucru cu dreptul de a studia limba română, iar eliminarea ilegală a școlilor cu predare în limba română, acceptabilă.
