"There’s now the strong possibility we will have a solution that’s much more like an Australian relationship with the EU than a Canadian relationship with the EU. (…) Looking at where we are, I do think it’s vital that everybody now gets ready for that Australian option." 1
Boris Johnson, declarații după întrevederea cu Ursula von der Leyen de miercuri, 9 decembrie
Miercuri, 9 decembrie ac., Boris Johnson, cu irepetabila sa freză blondă și rebelă intră la Berlaymont zâmbind presei și transmițând un mesaj de încredere: punem totul pe masă, explorăm toate variantele pentru a avea un acord, am vrea să avem un acord cu Uniunea, dacă este fair pentru toată lumea.
Cu o seară înainte, lordul David Frost, negociatorul șef al Marii Britanii, se ridica de la masa negocierilor zâmbindu-i lui Michel Barnier, omologul său european, grăbindu-se apoi să-i prezinte un Memo premierului, în Downing Street no.10, privind stadiul negocierilor pe dosarele sensibile. Același lucru îl făcea și negociatorul francez pentru șeful COM, Ursula von der Leyen.
Seara de miercuri s-a încheiat cu un minunat "acord", după o "discuție vioaie", subliniată ca atare de ambele părți: "Am înțeles fiecare poziția celuilalt. Pozițiile rămân la mare distanță una de cealaltă." Și ca să nu lase opinia publică la fel de nelămurită ca și înainte cu trei ceasuri, Ursula von der Leyen a adăugat: "Am stabilit ca echipele noastre să se reunească imediat pentru a încerca să rezolve aceste probleme esențiale. Vom ajunge la o decizie până la sfârșitul acestei săptămâni."
În cursul zilei de joi, 10 decembrie ac., premierul britanic a răspuns invitației mass media de a vorbi despre șansa unui Brexit cu acord și și-a dat toată silința să explice concetățenilor săi, dar și europenilor că cel mai probabil ziua de 1 ianuarie 2021 ne va găsi pe toți în fața unui Brexit fără acord pentru că, deși Uniunea își dorește să forțeze Londra să rămână legată de UE27 ca un "frate geamăn", guvernul său "va avea grijă ca acest lucru să nu se întâmple".
Foarte plastic, Boris Johnson a explicat concetățenilor săi, prin intermediul televiziunilor britanice, că ar fi cel mai bine ca toți supușii reginei să facă bine să se pregătească pentru o separare fără un acord negociat cu Uniunea, urmând ca relațiile dintre Marea Britanie și UE să fie similare celor pe care Australia (și nu Canada) le are în acest moment cu Uniunea.
Optimismul lui Boris Johnson, care vede o oportunitate pentru Marea Britanie să prospere chiar și în cazul în care, brusc, relațiile comerciale cu UE 27, principalul său partener, vor fi modelate după regulile Organizației Mondiale a Comerțului (cu tarifele bilaterale aferente), nu este împărtășit de toată lumea, chiar dacă partidul său îl susține; de altfel Malcolm Turnbull, fostul premier (liberal) al Australiei, rugat să comenteze perspectiva no deal și modelul australian, a ținut să precizeze că britanicii ar trebui să fie precauți, pentru că Australia nu este mulțumită de stadiul și formatul relațiilor sale comerciale cu UE.
Totuși, pentru Boris Johnson și partidul său, dar și pentru adepții emancipării Marii Britanii față de Uniune în general, un Brexit fără acord merită orice sacrificiu, pentru că acesta va fi pe termen scurt (poate va însemna un an 2021 mai dificil) și în cele din urmă va merita, pentru că va fi compensat cu asupra de măsură de acordurile comerciale încheiate cu alte state ale lumii, de această dată fără mijlocirea Bruxellesului.
Într-un fel, ca să înțelegem corect motivațiile lui Boris Johnson (în sfârșit eliberat de "sfaturile" lui Dominiq Cummings), ar trebui să ni-l imaginăm privindu-se în oglindă și văzând acolo un nou Churchill care le cere britanicilor să lupte pe plaje, pe aerodromuri, pe câmpii și pe străzi, dar să nu se predea niciodată. Și nu este nimic exagerat aici, atât timp cât Marina Regală Britanică tocmai a anunțat că este pregătită să apere zonele de pescuit din apele teritoriale britanice 2 începând cu 1 ianuarie.
Că traversăm unul din ciclicele episoade de love and hate dintre Regatul Marii Britanii și Continent, nu se mai îndoiește nimeni, cu toate acestea aplecarea spre dramatic a Cabinetului conservator al lui Boris Johnson, cu accentele sale de eliberare de sub insidioasa dominație a Bruxellesului sunt puțin cam hilare.
Nu-i vorbă, că și capitalele continentale au alimentat dramatismul situației cu declarații la fel de belicoase, în special Parisul; Clément Beaune, ministrul francez pentru afaceri europene, a ținut să atragă atenția Comisiei că privește îndeaproape negocierile și că exclude un acord de dragul acordului, neezitând un veto dacă Acordul nu se ridică la nivelul intereselor UE 27.
Și ministrul afacerilor europene al Germaniei, Michael Roth, a punctat că Uniunea așteaptă să vadă din partea Marii Britanii că există voință pentru a încheia un acord corect cu UE 27, pentru că: "... viitorul relațiilor noastre se bazează pe încredere reciprocă. Și exact încrederea reciprocă este în joc în negocierile care se poartă în acest moment."
Impresia la acest moment este aceea că liderii și negociatorii Marii Britanii și ai Uniunii Europene, fixați cum sunt în temele de negociere înscrise în mandatele pe care le poartă în buzunarul de la piept, nu au suficient curaj (pentru că nu au nici statura politică necesară, vremurile unor personaje ca Churchill, Thatcher sau Kohl sunt de mult apuse) să își asume decizii care să permită cu adevărat încheierea unui acord corect și în beneficiu mutual, așa că se comportă ca niște jucători de poker, așteptând ca celălalt să clipească.
Doar că principala grijă a Londrei și Bruxellesului este ca nimeni să nu clipească la masa de negociere. Indiferent ce costuri vor urma pentru fiecare parte, pentru cetățenii europeni și britanici care și-au legat soarta de cele două țărmuri ale Canalului, înalții funcționari și cei ce se numesc politicieni de ambele părți preferă să pară eroic-intransigenți și nu să fie (cumva) cu adevărat eroici riscând politic o decizie în beneficiul celor mulți. Nimic nou sub soare.
Pe mine situația aceasta, despre care vorbim deja de ceva ani, mă face să-mi aduc aminte de clasicele legi ale prostiei omenești, enunțate în urmă cu 47 de ani de Carlo Cipolla și publicate pentru prima dată în anul 1988; mai precis de legea a treia:
"Un prost este persoana care îi produce o pierdere unei alte persoane sau unui grup de persoane în timp ce el personal nu are nimic de câștigat, ba chiar ar putea să aibă de pierdut la rândul său."
Impasul negocierilor dintre UE și Marea Britanie descrie, după părerea mea, ipostaza perfectă a stupidității în politica internațională a relațiilor dintre doi subiecți de drept internațional, odinioară parteneri. Pentru că Londra, prin guvernul său Conservator - YES, vede Brexit efectiv ca pe-o oportunitate de a da timpul înapoi cu (ce coincidență, apropo de teoria lui Cipolla) 47 de ani, în timp ce Bruxellesul insistă că Marea Britanie nu poate avea acces la piața unică decât dacă acceptă aproape în totalitate aceleași condiții pe care le-a îndeplinit ca țară membră (costul politic al accesului vs. impunerea de taxe de acces).
Sunt de acord cu Boris Johnson că atunci când se vorbește de negocierile cu Bruxellesul este bine să ai răbdare până în ultimul ceas, ultimul minut și ultima secundă, dar la cum arată astăzi lucrurile, șansele unui No Deal sunt de peste 50%, eu spun generic 51 ÷ 59%, ale unui Fair Deal zic eu că ar putea fi de 31 ÷ 39% și cred eu de numai 10% în cazul unei prelungiri a provizoratului în conformitate cu Acordul de retragere a Regatului Marii Britanii și Irlandei de Nord din UE, pentru capitolele unde negocierile ar trebui să expire la finele anului, dar s-ar putea ajunge printr-o înțelegere la continuarea acestora încă 6 sau 12 luni.
Boris Johnson, dacă este să-l categorisesc după teoriile lui Cipolla, este stupidul 3 care se imaginează a fi un bandit3, în timp ce Comisia are atitudinea neajutoratului 5 care se crede inteligent 6. Cu alte cuvinte, ambele părți se manifestă fără speranță, ceea ce va produce inevitabil costuri în dauna unor largi categorii de populație și a multor afaceri mici și medii cărora le va fi greu să procedeze asemeni concernelor globale, care au resurse să se relocheze și să limiteze pierderile.
De ce insist pe imensa stupiditate a modului în care se poată dialogul UE – Marea Britanie? Pentru că realitatea zilelor noastre este aceea că după WW2 și, mai ales după cei 47 de ani de integrare europeană, destinul insular și continental este unul comun, iar Brexit nu face altceva decât să încerce să înfrângă această realitate așa cum prostul se supără pe sat sau încearcă să-i dea foc propriei case.
Brexit a contribuit deja la frânarea puternică a poziției UE în formatul 28 în lumea globalizată, atât ca putere economică cât și ca forță politică și militară, ori o UE 27 în război juridic și comercial cu Regatul Marii Britanii și Irlandei de Nord va putea fi asemănat unei stânjenitoare catastrofe politice pentru ambele părți, dar și pentru Occident în sine, cu cel puțin două mari consecințe ce vor deveni manifeste pe parcursul anului 2021:
(i) șubrezirea locului UE pe scena politică internațională și în comerțul mondial, concomitent cu o aterizare forțată pentru iluziile britanice privind profitul acordurilor bilaterale;
(ii) creșterea nemulțumirii populației, radicalizarea unor categorii sociale și un eșec electoral pentru forțele politice liberale, care: (i) vor pune sub semnul întrebării continuarea integrării Uniunii și (ii) vor pune sub presiune coeziunea Regatului Marii Britanii, redând suflul proiectelor separatiste.
Britanicilor le este scris să fie împreună cu europenii și invers. Din 2016 ni se tot spune altceva. Carlo Cipolla crede că este oarecum normal să intervină în societate, în lume, astfel de circumstanțe: o lume eminamente a oamenilor inteligenți ar fi fost deja mult mai avansată pe scara dezvoltării, dar rata mare de stupiditate (întotdeauna mai mare decât ne așteptăm) "ajută" la menținerea unui status quo, la progresul lent și ezitant, cu pași mici și multe suferințe.
Prostia nu schimbă realitatea obiectivă, doar o obnubilează. Dacă în locul lui Boris ar fi acum Winston, iar în locul Ursulei și al lui Michel ar fi unii dintre părinții fondatori ai Comunității Europene, Jean, Robert sau Konrad, lucrurile ar sta cu totul altfel. Cum nu avem acest noroc, nu ne rămâne decât speranța. Ori speranța, după cum ne-a învățat Tucidide, este un prost sfătuitor.
