Modernizarea societății românești și formele fără fond: Academia Română, Curtea Constituțională și altele

de Gheorghe Burz     Contributors.ro
Joi, 17 septembrie 2020, 8:44 Actualitate | Opinii


Gheorghe Burz
Foto: Arhiva personala

Incompatibilitatea dintre formele de import și fondul românesc. Teoria formelor fără fond

”Inainte de a avea o umbră măcar de activitate ştiinţifică originală, am făcut Societatea academică română, cu secţiunea filologică, cu secţiunea istorico-archeologică şi cu secţiunea ştiinţelor naturale, şi am falsificat ideea academiei. (…) In aparenţă, după statistica formelor dinafară, românii posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituţiune. Dar în realitate toate aceste sunt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr (…) O primă greşală, de care trebuie astăzi ferită tinerimea noastră este încurajarea blîndă a mediocrităţilor. (…) mediocrităţile trebuiesc descurajate de la viaţa publică a unui popor (…) Al doilea adevăr, şi cel mai însemnat, de care trebuie să ne pătrundem, este acesta: forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimiceşte un mijloc puternic de cultură. Şi prin urmare vom zice: mai bine să nu facem o şcoală deloc decît să facem o şcoală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă deloc decît să o facem lipsită de arta frumoasă; mai bine să nu facem deloc statutele, organizarea, membrii onorarii şi neonoraţi ai unei asociaţiuni decît să le facem fără ca spiritul propriu de asociare să se fi manifestat cu siguranţă în persoanele ce o compun; mai bine să nu facem deloc academii, cu secţiunile lor, cu şedinţele solemne, cu discursurile de recepţiune, cu analele pentru elaborate decît să le facem toate aceste fără maturitatea ştiinţifică ce singură le dă raţiunea de a fi. Căci dacă facem altfel, atunci producem un şir de forme ce sunt silite să existe un timp mai mult sau mai puţin lung fără fondul lor propriu, însă în timpul în care o academie e osîndită să existe fără ştiinţă, o asociaţiune fără spirit de societate, o pinacotecă fără artă şi o şcoală fără instrucţiune bună, în acest timp formele se discreditează cu totul în opinia publică şi întîrzie chiar fondul ce, neatîrnat de ele, s-ar putea produce în viitor şi care atunci s-ar sfii să se îmbrace în vestmîntul lor dispreţuit.”[1]

Acest citat este extras din articolul lui Titu Maiorescu “In contra direcţiei de astăzi din cultura română” apărut în revista “Convorbiri Literare” la 01/12/1868 şi reprezintă esenţa teoriei sale despre “formele fără fond” adică despre conflictul continuu dintre „formele occidentale” şi fondul autohton, conflict sub semnul căruia a stat mereu societatea românească în drumul său către modernitate. Ca filosof, Titu Maiorescu, considera forma fără fond ca o consecință a încălcării principiului armoniei și unității lumii. Această teorie, care este încă definitorie pentru raportarea noastră la lumea occidentală explică aproape toate disfuncționalitățile instituțiilor statului român.

Formele fără fond sunt instituţii care nu funcţionează, cărora le lipsesc resursele umane corespunzătoare, forme fără un conţinut adecvat, de unde și discrepanţa între obiectivele instituţiilor şi oamenii care trebuie să le organizeze şi eficientizeze.[2]

Eugen Lovinescu îl contrazice pe Titu Maiorescu.

Eugen Lovinescu a răsturnat perspectiva maioresciană asupra procesului de modernizare, considerând că în edificarea civilizaţiei din România forma precede fondul, deoarece provenind din societăţi moderne este superioară fondului şi nu există altă cale de dezvoltare decât imitaţia integrală. Promotor al modernismului prin toate mijloacele, Lovinescu a propus, în “Istoria civilizaţiei române moderne”(1924-1925), o perspectivă sociologică asupra evoluţiei societăţii româneşti. Lovinescu arată că în structura civilizaţiei popoarelor se află “foarte puţine elemente originale sau chiar nici unul” majoritatea elementelor unei culturi fiind împrumutate. 40 de ani mai târziu Murdock afirmă acelaşi lucru: „ne îndoim că există o singură cultură cunoscută de istorie sau de antropologie care să nu datoreze cel puţin 90% din elementele sale constitutive împrumutului cultural”. Prin urmare, „venind mai târziu la cultură”, poporul român este obligat să imite civilizaţia ţărilor avansate, ceea ce se imită fiind forma.[3] In perspectiva sociologică pe care a propus-o, Lovinescu a dezvoltat teoria sincronismului pentru a explica răspândirea simultană în toată Europa a ideologiei Revoluţiei franceze. Potrivit acestei teorii civilizaţia României, ca şi a altor ţări înapoiate, nu se putea forma decât “prin importaţie integrală şi fără refacerea treptelor de evoluţie ale civilizaţiei popoarelor dezvoltate pe cale de creştere organică”.[2] Dacă în definiţia lovinesciană a sincronismului se substituie „Europa” cu „lumea” se obţine o definiţie a globalizării similară cu cea dată, 60 de ani mai târziu, de Giddens.[3] Oricum, întreaga cultură română modernă ar sta sub semnul influenţei apusene, la început prin husiţi, prin saşi şi prin calvinişti, apoi prin polonezi şi prin Roma. Insă instituţiile capitaliste moderne importate nu funcţionau în spaţiul românesc într-un cadru capitalist şi după norme capitaliste, generând astfel formele fără fond. Problema este că instituţiile funcţionează prin oameni care sunt refractari la schimbare, iar specificul nostru rural a opus rezistență la regulile şi normele capitaliste.

Sunt cele doua teorii ireconciliabile?

Părerea mea este că nu. Lovinescu ne spune că importul de instituții este inevitabil. Dacă introducem o altă perspectivă asupra teoriei lui Maiorescu, anume că după importul instituțiilor este necesar să li se monitorizeze performanțele și să se acționeze în funcție de feed-back pentru a le perfecționa, atunci cele doua teorii devin complementare. Această perspectivă, preluată din Managementul Ciclului de Viață al Produsului(Product Lifecycle Management), este, în fond, o soluție de bun simț ce ar putea fi operaționalizată și de către statul român, pentru a-și moderniza instituțiile. Cine a lucrat într-o întreprindere care a lansat produse noi pe piață știe că crearea unui produs nou este un proces ce cuprinde mai multe faze, între care se regăsesc fabricarea prototipului, testarea prototipului și analiza proiectului prin prisma rezultatelor obținute la testare, pentru a-l perfecţiona. După validarea produsului urmează lansarea pe piață, prima fază a ciclului de viață al produselor, ciclu care mai cuprinde: creșterea, maturitatea, saturația și declinul. Când ajung în faza de declin produsele sunt revitalizate prin modificări substanțiale sau sunt înlocuite, în ambele situații progresul tehnic permițând concepția unor produse cu performanțe superioare. Instituțiile sunt produse ale statului și, dacă aceste produse nu sunt performante, statul este amenințat de spectrul falimentului. Dacă în cazul Academiei Române putem vorbi de o perioadă de declin prelungit, perioadă începută încă în comunism, acum fiind necesară “revitalizarea produsului”, alte instituții sunt în faza de “testare a prototipului”.

Etapa de “testare a prototipului” a scos la iveală, în cazul multor instituții disfuncționalități majore, dovedind că acestea sunt, practic, cópiile nereușite ale unor instituții occidentale, adică sunt forme fără fond. Așa cum am arătat mai sus, în mod logic ar trebui să urmeze “analiza proiectului” prin prisma rezultatelor obținute la testare pentru a stabili modificările ce trebuie făcute. Apoi instituția respectivă ar trebui desființată și ulterior reînființată în baza unei noi legi, adaptate realităților actuale, inclusiv în privința resursei umane, lege ce ar urma să consfințească modificările cerute de “testarea prototipului”. Desigur că până acum n-a existat voință politică pentru a se depăși faza de “testare prototip”, dar acest lucru trebuie făcut fără întârziere. Altfel statul român va avea soarta întreprinderilor care nu reușesc să aducă produse noi pe piață din cauză că nu pot depăși faza de prototip sau nu sunt în stare să înlocuiască produsele neperformante, deznodământul fiind unul singur, anume falimentul.

In 2004 două instituții din Georgia, Ministerul de Interne şi, în special, Poliţia rutieră au fost supuse uneia dintre cele mai dure reforme. Polițiștilor georgieni, printre cei mai corupți din lume, li s-a cerut inițial să-și revizuiască comportamentul și li s-au mărit salariile, dar fără efect; practic poliția era nereformabilă în vechiul cadru legislativ. A urmat desființarea vechii poliții și reînființarea uneia noi, o măsură aspră, prezentată de guvern că fiind singura cale de a scăpa de corupţie: "Un rău mic, care justifica binele imens pe care-l va vedea societatea". Au fost concediați 80-90% dintre poliţişti, dintre care 15 mii doar într-o singură zi. Timp de două luni nimeni nu s-a ocupat de securitatea circulaţiei rutiere, dar nici n-a crescut numărul de accidente, ceea ce a dovedit inutilitatea vechilor instituții. In locul zecilor de mii de poliţiști daţi afară, statul gruzin a recrutat şi a antrenat, cu sprijin american, mii de tineri pe care i-a dotat cu maşini și tehnologii moderne şi cu uniforme care erau complet diferite de vechile uniforme sovietice. Pentru a ţine la distanţă noii agenţi de poliţie de tentația corupţiei, salariul a fost mărit și au fost adoptate legi drastice anticorupţie: pentru o mită mai mare de 50 de dolari, un agent de poliţie prins în flagrant primeşte 10 ani de închisoare. A fost creat un serviciu special de agenți sub acoperire pentru a verifica funcționarii și polițiștii: la fiecăre licitaţie publică participă cel puţin o companie fantomă care oferă organizatorilor mită, iar pe șosele circulă zeci de agenți sub acoperire care încalcă intenţionat regulile de circulaţie și, după ce sunt prinşi, încearcă, de asemenea, să ofere mită. Rezultatele nu au întârziat să apară: după ce în 2005 cota de încredere în poliţie era de doar 5%, în 2011 a atins nivelul-record de 87% și n-a coborât mai jos de 70%. Conform Geopolitical Monitor, mita a ajuns aproape inexistentă după ce anterior era o prezență cotidiană. Intr-un sondaj al BERD doar 1% dintre georgieni spuneau că le-a fost cerută mită de către poliţie spre deosebire de 7% în unele ţări din UE. Tbilisi este una dintre cele mai sigure capitale europene, aici nimănui nu-i este frică să lase maşina neîncuiată. Singura poliție mai puţin coruptă decât cea din Georgia este cea din Finlanda. Reformele și măsurile împotriva corupţiei au continuat şi în alte sectoare, codul fiscal, spre exemplu, fiind simplificat pe baza principiului „cât mai puţină birocraţie, cât mai puţin contact între oficiali şi cetăţeni”.[4] După înființarea unei infrastructuri fiscale și vamale funcționale, bugetul de stat a crescut de trei ori în trei ani. Economia a crescut cu 70% între 2003 și 2013, iar venitul per capita s-a triplat. Georgia a fost numită de către Banca Mondială lider mondial al reformelor economice și a ajuns pe locul 8 în ceea ce privește ușurința de a face afaceri, majoritatea vecinilor fiind clasați peste locul o sută.

Cazul Academiei Române

Despre teoria “formelor fără fond” am învățat în liceu și mi-am reamintit-o citind articolul “Academia Română NU mai este cel mai înalt for de consacrare științifică și culturală!” apărut pe această platformă în 29/10/2018, autori fiind trei cercetători români care publică sub pseudonimul comun “Doi Mici și un Anc”. Articolul avertizează că “înaltul for științific al țării tinde să devină o formă fără fond datorită infiltrării printre membri a multor cercetători pe care rezultatele științifice nu îi recomandă, în vădit contrast cu membrii de valoare științifică incontestabilă.” Iată deci că la exact 150 de ani de la articolul lui Maiorescu Academia Română(AR) este din nou considerată o formă fără fond.

Primele două articole din statut ne spun: (1)Academia Română, cel mai înalt for naţional de consacrare ştiinţifică şi culturală al ţării, este continuatorul şi unicul legatar al Societăţii Literare Române, înfiinţată în 1866, reorganizată în 1867 în Societatea Academică Română şi în 1879 în AR. AR reuneşte personalităţi consacrate din domeniile ştiinţei şi culturii; (2)AR este o instituţie de interes public naţional de cercetare în domeniile fundamentale ale ştiinţei şi culturii de calificare profesională superioară, cu personalitate juridică de drept public şi independentă în lucrările sale de orice natură.

Impactul producției științifice a unui cercetător în plan mondial este cuantificat, în principal, prin indicele scientometric Hirsch(indicele H). Comparând acest indice în cazul a 186 câștigători de Proiecte de Cercetare Exploratorie(PCE) cu indicele celor 165 de academicieni (membri titulari sau corespondenți) cei trei cercetori au constatat că media indicilor H ai câștigătorilor PCE este 14,8 față de doar 10 pentru membrii AR. Intre valorile medianelor acestui indice pentru cele două categorii este o diferență și mai mare: 14 față de 5,5. Dacă n-ar fi unii academicieni cu un indice H foarte mare, media indicelui pentru AR ar fi și mai mică. In contrast cu AR câștigătorii PCE formează un grup compact cu valori similare ale mediei și medianei. Din cei 193 de câștigători PCE doar 7 sunt membri ai AR (din totalul de 165). Prin urmare, raportat la contribuțiile și recunoașterea în plan mondial, există la ora actuală în România cercetători mai valoroși decât membrii AR. In plus opera științifică a majorității membrilor AR nu este competitivă nici măcar la nivel național. Cei trei cercetători conchid că avem nevoie de o lege de forma: „Articol unic: se abrogă Legea 752/2001 privind organizarea și funcționarea Academiei Române, aceasta urmând a se desființa și ulterior reînființa în baza unui nou statut, adaptat realităților prezente, inclusiv în privința resursei umane”.[5]

Ținând să confirme diagnosticul celor trei cercetători, ba chiar să se facă și de râs, AR a dat recent publicității un comunicat prin care îşi arăta îngrijorarea față de consecințele pe care introducerea reţelelor 5G le-ar avea pentru sănătatea cetăţenilor. Comunicatul susţine că autorităţile medicale internaţionale precum Organizaţia Mondială a Sănătăţii sau Agenţia Internaţională pentru Cercetarea Cancerului au semnalat consecințele pe care le-ar putea avea această tehnologie asupra sănătăţii. In realitate OMS a specificat că ”după multe cercetări efectuate, nu a fost descoperit niciun efect advers asupra sănătăţii legat de expunerea la tehnologii wireless.” Fizicianul Cristian Presură a demontat teoriile conspiraţioniste promovate de AR cu privire la antenele 5G și a argumentat că pericolele radiaţiei 5G nu depăşesc pericolele alimentaţiei nesănătoase sau ale radiațiilor ultravioletele. La doar o zi după publicare, comunicatul semnat de Biroul Prezidiului Academiei Române a fost eliminat de pe site-ul instituției, nu însă înainte de a face deliciul presei. Astfel podul.ro scria că “Salariații de lux simpatizanți ai Kremlinului, propagatori de românism și teorii ale conspirației, cunoscuți generic sub numele de Academia Română, au retras de pe siteul oficial comunicatul rușinos în care demonstrau poporului de ce banii publici încasați nemeritat de aceste fosile retrograde ar trebui fi folosiți în scopuri mai utile pentru societate.” C.T. Popescu cerea, nici mai mult, nici mai puțin decât “Dreptate pentru acad. Elena Ceaușescu” și afirma că <<Așa-numita Academia Română, a produs un „avertisment” în legătură cu tehnologia 5G pe care nu i l-a solicitat nimeni. Comunicatul ar putea fi recitat în cor de iluminații conspirației mondiale cu „radiații”, care se mai adună prin Piața Victoriei. (…) tovarășa Elena își merită locul în Academia actuală și Academia o merită pe dânsa.>>

Cazul Curții Constituționale a României

Curtea Constituțională a României(CCR) este una dintre cele mai politizate instituții ale statului. Menită să apere Constituția, adică să se pronunțe asupra constituționalității legilor și a conflictelor dintre puterile statului, CCR funcționează și acum după o lege din 1992, modificată și completată în 2010.[6] Presa a relatat pe larg despre disfuncționalitățile CCR, cum ar fi decizii care exced sfera sa de competenţă, atitudinea discreționară, etc. Dacă “puterea Curţii este discreţionară în a-şi stabili propria competenţă, asta înseamnă că treptat-treptat CCR devine organismul care ia decizii în privinţa tuturor autorităţilor statului, uzurpând competenţa acestora, ceea ce este inadmisibil. Deci, problema care se pune este aceasta: ce se întâmplă când însăşi Curtea Constituţională încalcă Constituţia?”[7]

Curtea de Apel București a stabilit că, sub conducerea lui V. Dorneanu, CCR a încălcat Constituţia făcându-se vinovată de restricţionarea accesului la informaţii de interes public, drept statuat prin art. 31 din Constituţie. Motivul acestui gest ar putea fi acoperirea unei posibile fapte penale comise în sânul CCR. CCR a uzurpat rolul legiuitorului şi i-a impus acestuia stabilirea unui prag al prejudiciului în infracţiunea de abuz în serviciu. In deciziile CCR avem ilegalităţi şi neconstituţionalităţi, semnalate prin opinii separate, nu doar în cazurile foarte mediatizate, ci şi în cazul deciziilor mai puţin cunoscute în care CCR judecă în locul instanţelor toată speţa şi le trimite hotărârea gata elaborată. CCR cere să devină instanţă de judecată cu acte în regulă, adică să poată desfiinţa orice hotărâre judecătorească definitivă. Avem aşadar o Curte Constituţională “care legiferează prin uzurparea rolului Parlamentului, care încalcă legi şi chiar Constituţia, care crede că nu se supune instanţelor de judecată, care mai pe româneşte face numai ce o taie capul, indiferent de legalitate şi constituţionalitate. Este probabil cel mai grav fenomen cu care se confruntă România din 1989 încoace. O Curte Constituţională corectă, reper, este fundamental necesară într-un stat de drept. Curtea Neconstituţională a României poate distruge o ţară.”[8]

Curtea Europeană a Drepturilor Omului(CEDO) a stabilit că prin decizia CCR de a-l obliga pe Președintele României s-o demită pe Laura Codruța Kovesi din funcția de procuror-șef al Direcției Naționale Anticorupție, România a încălcat dreptul la un proces echitabil și dreptul la liberă exprimare. Magistrații europeni au subliniat că actualului procuror-șef al Parchetului European i-au fost încălcate drepturile prin imposibilitatea de a contesta decizia CCR.[9] CCR a fost acuzată în repetate rânduri de politizare atât în contextul cazului Kovesi, cât și din cauza deciziilor prin care a validat modificările operate de fostul executiv PSD la legile justiției și la Codurile penale. Insăși Comisia Europeană, prin rapoartele din Mecanismul de Control și Verificare, a criticat această stare de lucruri.[10] Hotărârea CEDO în cazul Kovesi versus România a devenit definitivă la 5 august a.c. și deschide o agendă nouă pentru România, agendă care vizează explicit nevoia reformării statului în punctele esenţiale relevate de acest caz. Este dezvăluită politica şi tentativa unei majorităţi parlamentare de a scăpa de unul din câinii de pază, procuratura anti-corupţie. Hotărârea CEDO reclamă scoaterea la lumină a acţiunilor neconforme ale unor instituţii din România, CCR, Ministerul Justiţiei condus de Tudorel Toader, respectiv Executivul român din 2017, momentul construirii întregului eşafodaj de demitere a Procurorului General DNA. Sunt evidente referirile la acţiunile CCR care a încălcat respectarea drepturilor omului – dreptul de acces la o instanţă şi libertatea de exprimare, etc. Practic, 70% din Hotărârea CEDO vorbeşte despre acţiunile CCR şi consecinţele acestora. Fără a ataca direct malversaţiunile politice şi malpraxisul juridic al Curţii, Hotârârea CEDO subliniază premeditarea şi implicaţiile de natură politică, dar şi consecinţele directe ale Hotârârilor CCR: hotârârea prin care Curtea s-a pronunţat pentru forţarea/obligarea Preşedintelui României să semneze decretul privind eliberarea Laurei Codruţa Kovesi din funcţia de procuror şef al DNA, a creat precedente şi schimbări majore în echilibrul puterilor din România, alterând statul de drept.[11]

CCR va trebui să se pronunțe și cu privire la legea care prevede impozitarea cu până la 85% a tuturor pensiilor speciale, însă 6 din 9 magistrați CCR sunt beneficiari de pensii speciale. Nu există membri supleanți care să hotărască în cazul în care chiar judecătorii Curții Constituționale au un interes patrimonial sau de altă natură.[12]

O petiție pentru organizarea unui Referendum pe tema desființării CCR ne spune că “Inființată în 1992, Curtea Constituțională a României, care trebuia să fie garantul respectării Constituției, a devenit cu timpul instrumentul represiv principal al Partidului Social Democrat (PSD). In special activitatea din ultimii ani a știrbit puternic imaginea și reputația Curții, iar încrederea poporului în independența Curții a scăzut dramatic. Sondajele (…) arată că tot mai mulți cetățeni sunt de acord cu desființarea CCR și înlocuirea judecătorilor cu profesori de drept constituțional. Având în vedere faptul că membrii Curții sunt numiți politic, independența acestora este pusă la îndoială din ce în ce mai des. Luând în calcul și nemulțumirea poporului față de salariile și pensiile speciale exorbitante ale membrilor, devine din ce în ce mai greu de justificat existența acestei instituții care nu mai pare să-și îndeplinească atribuțiile, din contră, își depășește limitele conferite de lege pentru a servi un grup politic care se află în coliziune directă cu poporul român. Mai mult de atât, în ultimele luni România pare a fi condusă de CCR, judecătorii fiind cei care stabilesc cursul politic al țării.”[13]

In opinia procurorului DNA Alexandra Lăncrănjan CCR trebuie desființată, atribuțiile de for constituțional urmând a fi preluate de o secție a Instanței Supreme și, întrucât victoria Laurei Kovesi la CEDO era de așteptat, se impune profesionalizarea CCR, care în prezent, nu doar că este o instituție politizată, dar nici nu acceptă să-i fie contestate deciziile. “Am avut în ultimii 3-4 ani, o mulțime de decizii ale CCR care au avut impact direct asupra muncii procurorilor și judecătorilor. Printre acestea, decizia privind abuzul în serviciu. Nu a existat o dezbatere pe această decizie și nici nu s-a analizat cât de valide sunt argumentele curții de la acel moment sau cum se poate remedia legislația.” Mai trebuie menționată și decizia prin care CCR interzice procurorilor să folosească drept probe înregistrările obţinute de SRI pe baza unui mandat de siguranţă naţională.[6]

Cazul Consiliului Național al Audiovizualului

Site-ul Consiliului Naţional al Audiovizualului(CNA) ne spune că acesta “este garant al interesului public şi unică autoritate de reglementare în domeniul programelor audiovizuale. Misiunea CNA este de a asigura un climat bazat pe libera exprimare şi responsabilitatea faţă de public în domeniul audiovizualului. Pentru îndeplinirea acestei misiuni instituite prin Legea audiovizualului, care transpune Directiva serviciilor mass-media audiovizuale, CNA emite decizii, recomandări şi instrucţiuni. (…) Consiliul Naţional al Audiovizualului este este unica autoritate de reglementare în domeniul programelor audiovizuale, o instituţie publică autonomă aflată sub control parlamentar, condusă de un consiliu format din 11 membri.”

O cercetare asupra indicatorilor autonomiei și eficienței autorităților de reglementare a audiovizualului din UE, efectuată de mai multe universități europene arată că orice autoritate se definește ca autonomă atunci când este independentă față de politicieni și față de interese private, când are autonomie organizațională incluzând-o pe cea financiară și când emite judecăți imparțiale care îi conferă autoritate, echilibru, credibilitate, pe baza unei legi bune și corect aplicate. Contrar legii, CNA a devenit un câmp de luptă politică sub aparența protejării audiovizualului românesc. Deși amenzile sunt numeroase, extrasele din procesele verbale ale ședințelor arată că în mod constant când e vorba de posturile Antena sau de Realitatea TV sancțiunile sunt cele mai blânde iar propunerile de amenzi mari sunt sistematic respinse în numele ”libertății de exprimare”, criteriu uitat când este vorba de televiziuni mai puțin agreate. CNA este perceput ca un organism politizat, șovăielnic, părtinitor, incapabil să facă ordine în propria ogradă. Degradarea jurnalismului, limbajul vulgar, călcarea în picioare a eticii, predominanța senzaționalismului, lipsa de echilibru politic în televiziuni intră în responsabilitatea CNA, chiar dacă nu exclusiv.[14]

Fosta șefă a CNA Laura Georgescu a fost condamnată, în primă instanță, la 4 ani și 4 luni de închisoare cu executare. Motivarea instanței la condamnarea Laurei Georgescu, a lui Viorel Hrebenciuc(politician, membru al psd) și a lui Gheorghe Ștefan „Pinalti”(om politic și de afaceri, membru al PDL) ne spune că „Prin acțiunile inculpaților scopul urmărit (…) a fost realizat, cu încălcarea dispozițiilor legale in vigoare, iar acțiunile inculpaților au vizat un interes particular, politic, fiind ignorat în totalitate interesul public în domeniul comunicării audiovizuale al carui garant este CNA.” Viorel Hrebenciuc a avut o contributie semnificativa la numirea Laurei Georgescu în funcția de membru al CNA și „a intervenit în mod direct la nivelul altor membri ai CNA pentru a o vota ca președinte”. In același proces, Laura Georgescu a fost acuzată că a cerut unor angajați ai instituției să întocmească reclamații false, ce vizau anumite posturi TV.[15]

“Abaterile de la normele editoriale și etice ale unor canale de televiziune te lasă fără grai. Nu doar litera legii, ci și principiile morale simple sunt disprețuite de o majoritate decidentă care, aidoma celei parlamentare, trece cu tăvălugul peste realități, minimalizând păcate jurnalistice grave, pentru a favoriza punctul de vedere al Puterii.” (…) Pianistul Dan Grigore spunea în martie 2012 ”Demisionez din Consiliul Audiovizualului pentru că nu pot funcționa într-o instituție care e obligată să lucreze într-un climat de presiune permanentă, de lipsă de respect față de reguli, de fățărnicie și de măsluire sistematică a celor mai elementare principii, de monumentală rea-credință și de poluare gravă a spațiului public.” Este surprinzătoare schimbarea la față a unor membri CNA care au lucrat la BBC sau la Radio Europa Liberă în medii cu reglementări etice stricte. Christian Mititelu, timp de 20 de ani director al redacției românești la BBC Londra, a uitat principiile riguros formulate de BBC, cu valoare de model în jurnalism și nu-l mai “deranjează guițatul și sunetele obscene ale Antenei 3, în schimb la B1 TV este oripilat de agresivitatea mâinilor moderatorului și votează o pedeapsă pentru absența imparțialității.” Radu Călin Cristea, timp de 12 ani redactor la Radio Europa Liberă, s-a remarcat în ședințe prin luări de poziție favorabile posturilor din grupul Intact, terfelirea și linșajul practicate la Antena 3 trebuind acceptate cu umor, în timp ce critica de la B1 TV este inadmisibilă. Aceste judecăți sunt inechitabile și nu derivă din Legea Audiovizualului ci din “dorința de a consacra o confuzie, spre satisfacția patronilor politici: că B1TV și Antena 3 sunt tot un drac, că opinia critică la adresa politicienilor este tot una cu insulta, că interesul public este identic cu interesul patronal. (…) Practicând dublul standard, CNA a băgat un bocanc în libertatea de exprimare, descurajând critica la adresa puterii.”[16] Pe bună dreptate George Mioc întreba în august 2016 “De ce-i mai plătim pe complicii din CNA ai lui Ghiță și Voiculescu?”. “Problema este că televiziunile de știri – care folosesc o resursă limitată, închiriată de la statul român, și anume spectrul de frecvențe – sunt parte a acestei campanii împotriva statului de drept. Soluția, așa cum o văd eu, este desființarea CNA și modificarea procedurilor juridice, astfel încât cei terfeliţi şi umiliţi la aceste televiziuni pentru că sunt de partea statului de drept să se poată adresa ușor instanței, iar procesul să fie judecat cu celeritate. In locul unor amenzi leșinate, stabilite de politrucii din CNA, cetăţenii lezaţi se vor duce în fața judecătorilor care vor decide despăgubirile. Să dăm magistraților dreptul de a stabili sancțiunile împotriva hienelor din audiovizual, inclusiv suspendarea emisiei sau închiderea definitivă. Firesc ar fi fost ca CNA-ul să crească gradual sancțiunile împotriva posturilor care încalcă sistematic legile. Antena 3 ar fi fost de multă vreme istorie, dacă se aplica acest principiu. Dar nu s-a întâmplat asta, pentru că pionii PSD și PNL din CNA au protejat oficina turnătorului Felix. Poate vă mai aduceţi aminte ce vocali au fost cei din consiliu atunci când ANAF a vrut să execute datoria către stat a infractorului Voiculescu. De aceea spun: desființați CNA-ul! Teoretic, instituția este sub control parlamentar, dar, în aceste zile, asta echivalează cu subordonarea în fața mafiei de stat. Cu bugetul acestui consiliu, circa 2,5 milioane de euro, reparam din temelii spitalul de arși din București, de exemplu. Salvam vieți, în loc să plătim salariile complicilor lui Ghiță și Voiculescu.[17]


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















2090 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS
Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by