A te spăla pe mîini poate părea, astăzi, un gest banal, dar importanța acestui obicei a fost descoperită mult mai de curînd decît s-ar crede.
Pînă în urmă cu doar cîteva generații chiar și simpla aducere pe lume a unui copil se putea transforma într-o condamnare la moarte, una dintre cele mai temute afecțiuni fiind febra puerperală.(i) Apărea din senin, de obicei în a doua zi după naștere, și lovea fără discriminare de vîrstă sau de clasă socială. Fără niciun motiv aparent, femeile afectate începeau să sufere de dureri abdominale puternice și făceau febră mare, o treime din cazuri dovedindu-se fatale.
Și mai grave erau situațiile în care febra puerperală căpăta un caracter epidemic. În locul unor cazuri izolate, dintr-o dată medicii erau puși în fața unui val de îmbolnăviri ce cuprindea brusc cîte un spital, un oraș sau o întreagă regiune, molima perpetuîndu-se apoi pentru luni de zile sau chiar pe durata mai multor ani. Epidemiile înregistrate la Hôtel-Dieu din Paris între 1745 și 1746, British Lying-In Hospital din Londra în 1760 sau în Aberdeen între 1789 și 1792 sînt doar cîteva exemple, în toate aceste instanțe mortalitatea urcînd pînă la 70-80% din cazuri.(ii) Nici măcar variola sau ciuma nu erau atît de ucigătoare…
Oare din ce cauză se produce febra puerperală? De ce nu toate nașterile sînt afectate? Este contagioasă sau nu? Tot atîtea mistere care au preocupat doctorii de-a lungul timpului, tot atîtea întrebări la care au încercat să răspundă pe parcursul a două secole nenumăratele cărți și articole din revistele medicale ce abordau acest subiect. Pînă la urmă cheia descifrării enigmei va apărea din întîmplare.
În 1784, la inițiativa împăratului Iosef al II-lea, se inaugura Spitalul General din Viena, instituție bine-cunoscută și astăzi sub prescurtarea AKH (Allgemeines Krankenhaus). Spitalului propriu-zis îi erau atașate un orfelinat, un azil de boli mintale și o clinică de obstetrică, cea mai mare din lume la acea dată. Aici va începe să lucreze în 1846 Ignaz Semmelweis, un tînăr medic maghiar de origine germană.
Sub conducerea primului director, Johann Lucas Boër, clinica de obstetrică practicase o abordare foarte conservatoare în ceea ce privește intervențiile chirurgicale, folosirea forcepsului sau a altor instrumente fiind descurajată, totuși, odată cu instalarea la conducere a succesorului său, Johann Klein, lucrurile se modificaseră radical. Schimbarea de politică fusese însoțită și de o surprinzătoare creștere a deceselor cauzate de febra puerperală: de la 0,84% în 1822, ultimul an în care se aflase la conducere Boër, la 7,8% un an mai tîrziu.(iii) Și mai ingrijorător, departe de a fi o fluctuație statistică, această rată imensă a deceselor se va perpetua timp de ani întregi, într-un contrast marcant cu perioada anterioară directoratului lui Klein.
La fel ca în zilele noastre, AKH îndeplinea și rolul de spital universitar, iar clinica de obstetrică pregătea atît studenții la medicină cît și moașele. Începînd din toamna anului 1840, cele doua secții în care era împărțită clinica au căpătat roluri distincte, prima fiind rezervată exclusiv studenților, iar cea de-a doua moașelor. Separarea a pus în evidență un aspect neașteptat: la același număr de internări, numărul îmbolnăvirilor și deceselor produse de febra puerperală era de 2-3 ori mai mic în cea de-a doua secție în raport cu prima!
O astfel de diferență flagrantă era greu de ignorat, așa că, intrigat, Semmelweis încercă să descifreze misterul.
Curînd deveni evident că singurul element ce deosebea o secție de cealălaltă era alcătuirea corpului medical. Dar cum ar fi putut să influențeze în rău prezența studenților la medicină? În martie 1847 un nefericit accident va sugera răspunsul.
Profesorul Jakob Kolletschka preda medicina legală la AKH și deseori efectua autopsii împreună cu studenții. În cursul unei astfel de operații, din greșeală unul dintre studenți îl înțepă în deget cu bisturiul folosit la disecție. Peste puțin timp mîna începu să i se umfle, apoi inflamația se extinse rapid, iar medicul muri de septicemie în doar cîteva zile. Autopsia va arăta că profesorul suferise leziuni extrem de asemănătoare celor înregistrate în cazurile de febră puerperală.
Moartea lui Kolletschka, un om pe care îl respecta enorm, lăsă o impresie profundă asupra lui Semmelweis:
În starea de agitație în care mă aflam pe atunci, mi-a venit în minte cu o irezistibilă claritate ideea că boala care l-a ucis pe Kolletschka era identică cu cea pe care o văzusem în atîtea sute de cazuri de decese din clinica de obstetrică. Femeile muriseră tot de flebită, limfangită, peritonită, pleurită, meningită și, la fel, uneori apăruseră metastaze.
Zi și noapte eram obsedat de boala lui Kolletschka și, din ce în ce mai convins că aceasta era identică cu cea care omora atît de multe femei internate în clinică.(iv)
Cum doar studenții la medicină participau la disecții, devenea acum clar de ce prima secție înregistra o mortalitate de trei ori mai mare decît cea de-a doua. Este adevărat că atît aceștia cît și medicii erau obligați să se spele pe mîini cu apă și săpun înaintea de a examina gravidele, dar, evident, această manevră nu era suficientă pentru a îndepărta “particulele cadaverice” de pe piele, “lucru demonstrat de mirosul de cadavru ce persista pe mîini [...] după spălare“.(v)
În încercarea de a găsi un agent chimic capabil să inactiveze “particulele cadaverice” Semmelweis va recurge întîi la apa clorinată – cunoscută pentru capacitatea ei de a neutraliza mirosul de cadavru, apoi la hipocloritul de calciu, insistînd ca toți studenții să se spele pe mîini cu această soluție înainte de a consulta pacientele.
Rezultatele nu întîrziară să apară. Dacă în 1846, înainte de introducerea dezinfectării cu clor, își pierduseră viața 11,4% dintre gravidele internate în secția întîi, în 1848 mortalitatea va scădea de zece ori, la doar 1,27%, ajungînd pentru prima dată mai mică decît cea înregistrată în secția a doua!(vi)
Descoperirea lui Semmelweis fu primită cu interes, dar și cu mult scepticism. Nimeni nu-i contesta remarcabila scădere a numărului deceselor, dar, în același timp, teoria sa cu privire la cauzele febrei puerperale era departe de a convinge lumea medicală și nu va reuși să cîștige mulți adepți.
Astăzi Ignaz Semmelweis este privit de obicei drept “Salvatorul mamelor“; un geniu neînțeles ale cărui idei și-au depășit epoca, un precursor al teoriei microbiene a bolilor, un reformator inspirat ce s-a lovit de conservatorismul și obtuzitatea colegilor săi. A căpătat această aură romantică după tragica sa moarte într-un azil de boli mintale și o intensă propagandă în cheie naționalistă,(vii) dar în realitate lucrurile sînt cu mult mai nuanțate.
În primul rînd, ideea că febra puerperală este contagioasă nu-i aparține. Doctorul scoțian Alexander Gordon făcuse deja această deducție în urma epidemiei din Aberdeen de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea și își publicase descoperirile într-o carte apărută la Londra în 1795.(viii) Jumătate de secol mai tîrziu, la aceeași concluzie ajunsese și medicul american Oliver Wendell Holmes, acesta propunînd o serie întreagă de măsuri de igienă capabile să prevină transmiterea bolii.(ix)
Principalele obiecții cu privire la teoria lui Semmelweis vizau nu atît aspectele practice, precum necesitatea menținerii unei igiene riguroase și, eventual, a folosirii unor dezinfectanți, ci ipotezele pe care le avansa pentru a explica declanșarea febrei puerperale. Pînă la urmă, ideile unora dintre oponenții săi se vor dovedi mai apropiate de realitate decît ale lui…
Noutatea adusă de medicul maghiar consta în atribuirea unei cauze unice tuturor cazurilor de febră puerperală, boala fiind văzută drept rezultatul unei contaminări cu materie organică în putrefacție. Deși ideile lui Semmelweis vor ajunge să fie folosite drept argumente în favoarea teoriei germenilor, paradoxal, el a respins constant această posibilitate, insistînd că maladia se produce printr-un fel de otrăvire a sîngelui cu particule nevii. Prin contrast, tocmai unul dintre pricipalii săi critici, doctorul Carl Braun, va susține ipoteza infectării pacientelor de către bacteriile ce plutesc în aer!(x)
Din păcate, Ignaz Semmelweis nu avea nici rigoarea și nici perseverența lui Pasteur. În loc de a încerca să răspundă prin rezultatele unor experimente bine concepute la obiecțiile ridicate de alți cercetători, el s-a îndepărtat de prietenii și susținătorii săi, a publicat foarte puțin și, pe fondul unei instabilități psihice din ce în ce mai pronunțate, a început să privească toate criticile drept atacuri personale. Pînă la urmă, își va sfîrși zilele într-un spital de psihiatrie, la doar 47 de ani…
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
