Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Judecătorii Curților Constituționale și politica

de Alexandra Mercescu     Contributors.ro
Joi, 9 mai 2019, 12:27 Actualitate | Opinii


Alexandra Mercescu
Foto: Arhiva personala
Contribuția pe care o propun aici a fost provocată de apariția în spațiul public a unor discuții despre remedierea „politizării” Curții Constituționale a României(i. În România se discută din ce în ce mai mult despre Curtea Constituțională și în limbajul (adesea aproximativ) al Curții. Curtea nu mai este actorul anonim care era la începutul anilor ‘90. A câștigat relevanță politică și mediatică, ceea ce constituie fără îndoială un semn de consolidare a democrației. Vizibilitatea sa a crescut mai ales după 2003 ca urmare a introducerii în Constituția revizuită a competenței Curții de a tranșa conflictele de natură constituțională între autoritățile statului ceea ce a plasat Curtea sub lumina reflectoarelor în diferite ocazii, cea mai notorie dintre ele fiind probabil cea a conflictului dintre Președinte și Guvern pe tema reprezentării statului la Consiliul European sau mai recenta dispută între Președinte și Guvern pe tema revocării Procurorului-șef al DNA. Dincolo de verbiajul mediatic pe care îl generează activitatea Curții, vizibilitatea ei crescândă a expus Curtea și la critici din partea societății civile (să ne amintim de sloganul „CCR – sluga PSD”), deloc surprinzător într-o țară din Europa centrală și de est, în care cultura protestatară a societății civile se manifestă în special sub forma opoziției față de statul corupt, excesiv politizat și mai puțin sub forma unor revendicări pozitive, socio-economice. În multe din țările acestei regiuni, societatea civilă se percepe ca o forță anti-politică care vorbește puterii în numele adevărului și binelui comun iar nu al unor interese sectoriale(ii. În contextul acestei hipersensibilități față de politic, nu este surprinzătoare apariția unor atitudini critice față de o instituție prezumată imparțială atunci când asupra ei planează suspiciuni de conivență cu politicul.

Deși Curțile Constituționale s-au impus după al Doilea război mondial ca instituție centrală a democrațiilor liberale astfel încât pentru o nouă democrație care s-ar constitui azi modele alternative de protecție a supremației Constituției nu ar putea reprezenta un competitor foarte serios(iii, discuțiile despre cum exact ar trebui să arate o Curte constituțională continuă să fie legitime. Așa cum orice student al constituționalismului știe, răspunsurile pe care statele le oferă unor întrebări precum „Cum sunt numiți judecătorii?”, „Care sunt atribuțiile acestora”?, „Cât ar trebui să dureze mandatul acestora”? sunt variate. Cum am vrea să arate o curte constituțională este o întrebare pe care orice societate și-o poate pune în mod legitim fără să fie acuzată de tendințe iliberale sau anti-democratice. Prin urmare, interpretând caritabil, văd în preocupările unora (unora doar!) pentru o curte constituțională „de/politizată” sau mai puțin politizată o formă sinceră de democrație militantă care vrea să se asigure că cei care au fost înzestrați cu puterea de a proteja ordinea constituțională nu vor putea ajunge să o submineze. Sau, altfel spus, se urmărește ca instituțional să nu le fie oferită o libertate prea mare celor care riscă să devină dușmani ai libertății înseși. Totuși, orice discuție despre raporturile judecătorilor constituționali cu politica cred că ar trebui să aibă în vedere câteva repere pe care voi încerca să le schițez aici.

La nivel global asistăm fără îndoială la o creștere a rolului judecătorilor în guvernarea polis-ului (destul de ironic, asumarea unui rol de legislator pozitiv, deci de autoritate care creează drepturi și indică măsuri precise de urmat, nelimitându-se la un rol negativ de anulare a legilor și actelor neconstituționale este fix ceea ce Hans Kelsen, mintea care a gândit în anii 1930 sistemul de control constituțional, nu și-ar fi dorit). Nu de puține ori, avem de-a face cu intervenții spectaculoase ale judecătorilor în viața comunității. Ran Hirschl, autor american de drept constituțional, vorbește despre o „juristocrație”(iv. Într-adevăr, de-a lungul timpului, diverse Curți Constituționale sau instanțe supreme au invalidat alegeri, au reinstituit președinți demiși de Parlament, au oprit adoptarea unei noi Constituții, au acordat persoanelor homosexuale dreptul de a se căsători și corporațiilor libertate de conștiință religioasă sau au modelat conținutul identității naționale.

În opinia comună, fiind o instanță de judecată, o instituție a sistemului de justiție, Curtea Constituțională nu ar putea face altceva decât să ofere răspunsuri obiective, neutre, imparțiale la chestiuni tehnice, juridice. Curtea nu ar trebui să facă politică. În realitate, Curtea nu poate să nu facă politică, cel puțin nu câtă vreme ia decizii încărcate valoric, cu impact colectiv. Textele constituționale sunt prea vagi și abstracte, mai ales în domeniul drepturilor fundamentale, pentru a-i impune judecătorului constituțional o soluție unică. Caracterul lor imprecis, deși poate fi văzut ca un defect structural inerent, este totodată, social vorbind, expresia unui compromis între diferitele forțe politice care au concurat în momentul constituirii Constituției, compromis care a făcut posibilă în primul rând apariția Constituției. Mai mult, oricât de coerente am vrea să fie, trebuie să admitem că textele constituționale sunt de regulă străbătute de tensiuni interne care permit într-un posibil conflict de valori rezultate complet opuse – din nou, expresia unui compromis dezirabil. Prin urmare, textul (și cu atât mai puțin contextul: istoria, eventualele precedente etc.) nu îl scot complet din ecuație pe judecător, care, ca interpret de text (și de context), rămâne profund implicat și, oricât de radical ar părea, pe deplin suveran în semnificația pe care i-o atribuie. „Aceeași” libertate de conștiință religioasă care le permite tinerilor americani să poarte în școli publice însemne religioase nu le permite însă și tinerilor francezi. „Aceeași” libertate de expresie este văzută în Australia în primul rând ca limitare a puterii iar în Statele Unite ca drept de sine stătător, de aici derivând consecințe cât se poate de diferite(v. „Aceeași” dispoziție constituțională (Amendamentul II al Constituției Statelor Unite) este interpretată în 1936 ca neoferindu-i domnului Miller un drept de a avea arme asupra sa, dar ca oferindu-i un drept de a deține arme acasă domnului Heller în 2008. Cine sunt judecătorii și în ce context spațio-temporal judecă aceștia contează. Predispozițiile lor ideologice, culturale, personale nu pot fi pur și simplu înlăturate printr-un act de voință al acestora din procesul decizional. Nici cel mai bine intenționat și onest judecător din lume nu poate erija bariere mentale pentru a confrunta un text constituțional de pe o poziție neutră, care ar surplomba orice altă situare ideologică, lingvistică, istorică etc. În literatura de specialitate se vorbește despre auto-limitarea judecătorilor, unii autori considerând că aceștia ar trebui să se abțină de la a contura politici publice. Cred că acest concept de auto-limitare este problematic din moment ce, tocmai, judecătorii nu-și pot închide mintea în fața unui text și a unor situații factuale cu specificul lor (de altfel, nota bene: chiar și situațiile în care aparent judecătorii s-au auto-limitat și nu au decis asupra unei chestiuni, lăsând-o pe seama Parlamentului, reprezintă poziționări politice prin legitimarea statu quo-ului; non-intervențiile unei Curți pot fi deci la fel de activiste politic precum intervențiile acesteia).

Politic desigur nu înseamnă arbitrar (judecătorii nu dau cu banul când decid…) sau irațional (deciziile sunt mai bine sau mai puțin bine argumentate dar se înscriu ca regulă generală în sfera rezonabilității…). Politic înseamnă într-o oarecare măsură discreționar, aflat la latitudinea celor care dețin puterea de a decide. Înseamnă să recunoști că preferințele ideologice, morale, filozofice ale acestora, pe scurt viziunea lor despre lume modelează rezultatul a ceea ce în aparență se prezintă drept o chestiune strict tehnică, neinfluențată în vreun fel de altceva decât de argumente juridice. Înseamnă, spre exemplu, să recunoști că o întâmplare din România comunistă a avut, posibil, un rol de jucat într-o caz soluționat de Curtea Supremă a Statelor Unite în 2010(vi. Într-o decizie strânsă, pronunțată cu o majoritate de 5 la 4, Justice Anthony Kennedy – considerat pe bună dreptate cel mai influent om din Statele Unite date fiind poziționările sale ideologice oscilatorii care l-au adus în numeroase cazuri cruciale în situația de a fi cel care a înclinat balanța fie de partea judecătorilor conservatori, fie de partea judecătorilor liberali (în sens nord-american) – reține în Citizens United libertatea de exprimare ca prevalând în fața interesului statului de a reglementa modul de desfășurare a campaniilor electorale și dă astfel câștig de cauză unei organizații non-profit care finanțase și făcuse public un documentar denigrator la adresa lui Hillary Clinton. În diferite ocazii publice, Justice Kennedy a subliniat cât de mult prețuiește libertatea de exprimare făcând trimiteri la cartea lui George Orwell, 1984. În lungul șir de evenimente care probabil i-au determinat atașamentul aparte pentru această valoare se află și povestea judecătorului Alex Kozinski, fost asistent al lui Justice Kennedy. Kozinski, evreu de origine română, pare-se că i-a povestit lui Kennedy o întâmplare din copilăria sa petrecută în anii 1950 la București: asistând la o reuniune la care participa tatăl său, membru al partidului comunist, și văzând în încăpere ziarul „România liberă”, tânărul Kozinski ar fi exclamat „cum este liberă când sunt atâția oameni în închisori!” ceea ce a dus la arestarea tatălui său. Ulterior eliberat, acesta i-ar fi interzis să mai vorbească în public despre chestiunile pe care le aude acasă, o poveste despre cenzură în timpuri autoritare care l-ar fi sensibilizat în mod special pe Justice Kennedy. Prezentate astfel lucrurile, aș putea lăsa impresia că propun o imagine caricaturală a justiției de tipul „contează [pentru rezultatul final al unui litigiu] ce a servit judecătorul la micul-dejun sau ce roman a citit cu o seară înainte”. Intenția mea nu este să afirm că în materie de adjudecare totul e posibil, că un judecător poate face orice, netrebuind decât să își convingă colegii să voteze același „orice” împreună cu el. Tocmai pentru că judecătorii valorizează discreția ce le aparține și este de presupus că doresc să se bucure de ea și pe viitor fără prea multe sau vehemente obiecții, ei vor încerca (ar trebui să încerce) să propună soluții credibile în ochii comunității juriștilor și a publicului larg.



Citeste intreg articolul si coemnteaza peContributors.ro






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.
















1489 vizualizari


ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by
mobile version