Acea Rusie asiatică despre care știm foarte puțin…
Cine ar fi putut imagina că tentativa de sinucidere a regizorului Akira Kurosawa din anul 1971 ar fi anticipat, la numai patru ani diferență, un premiu Oscar pentru pelicula Děrsu Uzala? Era primul său film în co-producție ruso-niponă și o ecranizare a memoriilor exploratorului Vladimir Klavdievich Arsenyev în zona Siberiei Extrem-Orientală, Sikhote-Alin. Explorarea și topografierea spațiului siberian inițiate de tânărul căpitan Arsenyev depind aproape exclusiv de simțurile, intuițiile, cunoașterea, devotamentul, excentricitatea și spiritul unui indigen goldi: Děrsu. Om al pădurii, puțin bizar și stăpân pe sine, fervent practicant al șamanismului, el este un soi de relicvă vie a triburilor hezen – nanai, goldi sau samagir –, populații împrăștiate în jurul arterelor fluviale Amur, Songhua și Ussuri. Urmărit de duhurile familiei pierdute, Děrsu devine în două rânduri suflul explorării de-a lungul râului Ussuri și cunoscătorul desăvârșit al pădurilor din zona montană Sikhote-Alin. Călăuză, prieten apropiat al lui Arsenyev și protagonistul memoriilor supraviețuirii oficialului rus într-o misiune cu multe necunoscute, povestea cu Děrsu răstoarnă, metaforic vorbind, paradigma colonialismului rus la sfârșit de secol XX și inițiat cu patru secole mai devreme.
Fig. 1 Exploratorul Vladimir Klavdievich Arsenyev cu „realul” Děrsu (1906)
Ce legătură au toate acestea cu exploratorul Nicolae Spătarul Milescu și cu cei aproape zece mii de kilometri parcurși de la Moscova la Pekin între 1675 și 1676? Într-o formă sau alta, cunoașterea geografică a spațiului siberian în secolul al XVII-lea este fără doar și poate determinată de inițiativa țarilor de a controla orice tip de trafic transcontinental. Misiunea lui Nicolae Milescu Spătarul în Asia septentrională poartă însă și amprenta unor relații foarte animate și apropiate de membri ai populațiilor indigene eurasiatice, chiar în logica unei proto-etnografii: culege informații etnografice, comunică cu indigeni, notează minuțios etnonimele și toponimele etc. Numai ochiul atent le poate observa importanța și acuratețea. Fie supuse Rusiei, fie dinastiei Qing, fie organizate în confederații mongole, aceste populații, prin acei indigeni în genul lui Děrsu, sunt cele ce conduc din umbră spre cunoașterea geografică a zonelor de dincolo și de dincoace de lacul Baikal, până spre Marele Zid chinezesc. Rușii sunt beneficiarii in primis ai acestor cunoștințe, ceea ce le va asigura controlul absolut asupra Siberiei pe mai bine de trei secole. Milescu și-a desfășurat mare parte din misiunea sa în Asia Septentrională având călăuze exact cum sunt prinse în cadrul lui Kurosawa, așezându-l pe Arsenyev lângă Děrsu. De aceea am evocat pelicula regizorului nipon.
Dar să începem cu începutul, cu premizele misiunii şi călătoriei în Asia septentrională, respectiv la Pekin.La recomandarea patriarhului Dositei (n. 1641-1707) al Ierusalimului,succesiv anului 1671, Milescu se va dedica traducerilor şi redactării de scurte tratate de tip didactic, istoric şi teologic pentru ţarul Aleksei Michailovich (r. 1645-1676). Nikolai Gavrilovich Spafarii se instalase deja în apartamentul episcopului grec Paisie Ligaridis, timp în care s-a folosit din plin de biblioteca şi de achiziţiile rare ale acestuia. În 4 februarie 1673, așadar, la numai doi ani de la sosirea sa în Moscova, un document emis de către ministrul afacerilor de externe Artemii Sergeevich Matveev, îl anunţă că urmează să plece la Pekin. Organizarea caravanei şi documentarea preliminară pentru o misiune de acest calibru avea să dureze circa doi ani, mai precis, pînă în luna februarie 1675, moment în care politica externă moscovită va decide finanţarea altor două misiuni în Asia. Mai întâi, expediţia lui Vasilii Daudov la curtea shāhului ‘Abd al- Azīz (1645-1681) în Persia, Vasilii fiind persoana ideală într-o astfel de misiune datorită originii sale iraniene şi a şederii prelunginte în Armenia. Cunoscut cu numele de ‘Ali Mardān b. Bābā şi de Alimarstan Babev, el a fost contactat pentru a presta servicii Moscovei într-una din misiunile la Isfahān din 1653. Iar mai apoi, există o a doua misiune ce viza relaţiile economice cu India. La curtea regală a lui Aurangzīb (1658-1707) este trimis Mamet Iusup Kasimov (Muḥamaḍ Yūsuf), un musulman originar din Astrahan, convertit la creştinism şi angajat al ţarului, întocmai lui Milescu. Cea mai mare miză pentru politica externă este, evident, misiunea diplomatică de la Pekin.
Nicolae nu cunoștea nicio limbă extrem-orientală, dar stăpânea perfect limbile clasice (greacă, latină, slavonă) și ceva limbi europene. Comunică la Pekin cu administrația Qing, membrii Lifanyan (Biroul de Afaceri cu Statele Tributare) și cu împăratul Kangxi (r. 1662-1722) prin intermediul iezuiților de la curtea imperială, singurii cunoscători ai limbii latine, respectiv manchu și chineză. Între altele, ori mai ales, corespondența diplomatică între Rusia și Imperiul de Mijloc, pe tot parcursul secolului al XVII-lea, s-a emis aproape exclusiv în limbi asiatice către Romanovi, iar cea dinspre Rusia în limba rusă, respectiv tătară (turcă). Versiunea latină a corespondenței diplomatice între cele două imperii va depinde de contactele lui Milescu cu alichachava, mai precis iezuitul flamandFerdinand Verbiest (1623-1688), al cărui nume sinizat ştim că este Nan Huairen. Alichachava, în limba manciuriană aliha hafan, corespunde cuvântului chinez qing, şef de cabinet. Verbiest era, după Adam Schall von Bell (1591-1666), cel mai cunoscut şi mai agreat iezuit al curţii imperiale, căpătând încă din 1673 demnitatea de director al Observatorului Astronomic din Pekin, de coordonator al producţiei balistice în capitala chineză şi de preceptor al tînărului Kangxi în domeniile ştiinţelor exacte: matematică, aritmetică, trigonometrie şi astronomie. Verbiest va fi companionul cel mai util la curtea imperială, sperând totodată că Nicolae îi va înlesni intrarea în ambientul moscovit la cel mai înalt nivel. Iezuiții de la Pekin, ca si cei de la Moscova încercau să penetreze dinspre Europa înspre Extremul-Orient prin Siberia, așa încât cunostintele geografice și aprobarea țarului ar fi fost suficiente pentru ca misiunile catolice să ajungă în China, India, Japonia pe uscat, iar nu pe mare. Din păcate, un astfel de consens nu a existat, dar aceasta este o altă poveste.
Fig. 2 Adam Schall von Bell (1592-1666), extras din J. B. Du Halde,
Description de l’empire de la Chine…, Paris, 1735, vol. IV
Cum ar fi decurs oare tratativele ruso-chineze în 1689 fără limba latină, fără iezuiți, fără trădările și interesele lor în raport cu Moscova, în absența informațiilor geo-strategice ale Spătarului? Greu de răspuns la această chestiune! Oare cum scriu istoricii ruși, respectiv cei chinezi despre ambasada lui Nicolae? În proporție de peste 90% consideră misiunea sa un faliment. Toate expertizele istoriografice naționaliste pălesc în fața pasiunii și intuiției geografilor, membri ai Societăților de geografie europene, de a-i percepe importanța și, mai apoi, miza cunoașterii geografiei Siberiei în acea vreme. Se vor pune așadar să editeze textul rus, respectiv să traducă din rusă în engleză raportul lui către duma. Este cazul geografului Yuri Arseniev, savant care-i descoperă raportul în timp ce se afla la Kremlin, respectiv cel al lui John F. Baddeley, geograf și jurnalist britanic; acesta din urmă va porni în 1911 propriile-i expediții în Manciuria având jurnalul lui Milescu cu sine, traducând cum spuneam din limba rusă în limba engleză textele sale.
De ce face istorie Nicolae Spătarul Milescu? Considerat un partener de negocieri extrem de incomod de către administrația Qing, căzut în dizgrație la curtea moscovită imediat după eliminarea protectorului său Matveev și după moartea țarului Alexej Michailovich, reabilitat de către Petru Cel Mare (r. 1682-1725), acuzat de vrăjitorie de către unii companionii de călătorie, prieten cu „schismaticii”, adică cu membrii misiunii catolice la Pekin, Nicolae nu pică nicicând comod, dar face istorie. Un fapt rămâne extrem de evident: informațiile geografice, etnografice, cartografice incluse în raportul politic către duma, reprezintă o imensă bază de date strategice. Sunt informații ce anticipează nici mai mult nici mai puțin decât trasarea primei frontiere între Rusia imperială și zona de nord a imperiului Qing. Astfel, ambasadorul Fëdor Alexeevich Golovin va fi semnatarul primului tratat de pace între Rusia și Imperiul de Mijloc, pe linia frontalieră situată de-a lungul râului Argun și lanțul muntos Stanovoi. Este primul tratat din istoria dinastică ce fixează o frontieră cu o putere europeană și este, de asemenea, primul tratat politic care se radactează și în limba latină, alături de versiunile în limba manchu, mongolă, chineză, respectiv rusă. Latina este limbă diplomatică pentru că iezuiții, cu care între altele Nicolae menține contactul oferindu-le pe ascuns informații de tip cartografic, devin mediatori ai tratatului de la Nerchinsk. În concluzie, fără „schismatici” rușii nu ar fi putut evita un conflict în zona bazinului Amur, zonă mixtă revendicată atât de ruși, cât și de mongoli, dar și de trupe militare manchu.
Pe cine se pregăteşte să întâlnească Nicolae la Pekin? În succesiunea generală a misiunilor ruse în Extremul Orient şi evocate succint chiar și în paginile cronicilor manchu, călătoria lui Nicolae (consemnat cu numele de Ni-ku-lai-Han-po-li-erh-o-wai-ts’ê)
Fig. 3 Fragment din Ta Qingli chao shihlu [Analele imperiale ale marii dinastii Qing], fila 62 din Microfilm 025-82-1 Arhivele Statului, Bucureşti.jpg
este precedată de cea a lui Fëdor I. Bajkov (1656), de cele ale comerciantului buharan Seitkul Ablin (1660, 1667-1668, 1669) şi de cele ale cosacului Ignatij Milovanov (1670, 1676). Nicolae va avea la Pekin o întrevedere scurtă, dar intensă cu tînărul împărat Kangxi care nu trecuse de vîrsta de 21 sui, adică 22 de ani.
Fig. 4 Portret al împăratului Kangxi (r. 1622-1722) în veşminte neoficiale. Tapiţerie de mătase ornată cu cerneală şi culoare, Muzeul Palatului, Beijing
Ajutat de bunica lui Dowager Xiaozhuang (1613-1688) acesta a preluat integral prerogativele imperiale după o lungă şi dură perioadă de regenţă. Dowager Xiaozhuang fusese până în 1636 doar concubină a împăratului Hong Taiji (r. 1636-1643), iar mai apoi împărăteasă. Era cunoscută în tot imperiul pentru abilitățile ei politice. Tânărul împărat s-a bucurat de o lungă perioadă de pace abia după înnăbușirea revoltei lui Wu San-Kuei, un general nostalgic şi influent în perioada de declin a dinastiei Ming.
Fig. 5 Portretul oficial al împărătesei Dowager Xiaozhuang (1613-1688)
A fost o revoltă izbucnită în partea meridională a imperiului în 28 decembrie 1673 şi infrântă doar în 1681. În raport cu relațiile sino-ruse, revolta a fost un foarte bun catalizator pentru ruși datorită vulnerabilității dinastiei Qing la acel moment; numai că Milescu sosea la Pekin în 1675, adică în toiul acestei revolte din zona meridională a imperiului. Rusia nu era considerată un imperiu ci un stat tributar, întocmai oricărui alt stat negiciator cu Imperiul de Mijloc. Stat tributar în termeni confucieni și, ulterior, manchu, însemna supunerea față de un stat net superior.
Teritoriul începe să devină important. Dinastia Qing a menținut acest climat și față de Rusia, fără să imagineze că imperiul Romanovilor colonizaseră deja mare parte din Siberia. Vor realiza acest lucru doar odată cu primele măsurători topografice în zona de nord a Chinei, succesiv anului 1680. Abia în secolul al XVIII-lea vor fi înglobate teritoriile mongolilor daur, orochen, evenchi, ceea ce va determina controlul decisiv mai bine de trei secole al dinastiei Qing (ei înșiși mongoli de origine jurchen) asupra populaţiilor nomade şi sedentare din zona Xinjiang, Tibet şi Kazahstan. Rușii au început și ei o mediere dură şi doar parțial pacifică cu o mică parte din triburile actualei Mongolii Externe și Interne. S-au derulat de-a lungul deceniilor secolului al XVII-lea atât progromuri (e.g.buriați uciși sau masacrați de către ruși și cazaci), cât și negocieri pacifice (e.g. populația solon din zona Nercinsk a trecut de partea rusă). Falia răsăriteană a teritoriilor situate între lacul Baikal şi actualul Qiqichar reprezenta spaţiul revendicat de către trei imperii: rus, manciurian, respectiv confederaţiile mongole nomade ale Mongoliei Interne şi Externe. Va fi macroregiunea pe care Nicolae o va cartografia și descrie cu maximă grijă şi acurateţe, urmând întocmai instrucţiunilor primite de la Ministerul Afacerilor Externe prin Psols’kij Prikaz (Oficiul de traducători). În acest sens, contribuția sa la explorarea Asiei septentrionale, în cea de a doua parte a secolului al XVII-lea, este de neegalat: peste șapte sute de pagini de manuscris și două hărți, între care doar una existentă în arhivele contemporane nouă, au fost redactate între 1675 și 1678, anul întoarcerii sale la Moscova. La plecarea sa în misiune nu a fost însoțit de un cartograf și nici de un topograf, deși îi solicitase țarului cu insistență.
În concret, o sută cincizeci de oameni pornesc din Tobolsk spre Pekin în ziua de 3 mai 1675, având la dispoziție trei mari ambarcațiuni, cu o capacitate de circa cincizeci de oameni la bord. Nicolae descrie versta cu verstă teritoriile pe care le parcurge și cam tot ceea ce vede. De la Moscova la Tobolsk, de la Tobolsk la lacul Baikal și până la Marele Zid ori până la Pekin, notează, vede, observă tot, cu orice preț și prin orice mijloace, inclus spionajul. Așa i s-a ordonat la Moscova! De la Tobolsk voi porni pe Irtîș și pe Ob, îndreptându-mă nemijlocit către Eniseisk, iar de acolo spre Selenga, raportează Nicolae într-o epistolă către stăpânul său, țarul Alexej Michailovich, în luna mai 1675. La acea vreme Tobolsk-ul era punctul de pornire al rușilor spre Asia, nodul cel mai important comercial plasat în inima Siberiei; locul de unde mătasea vândută de bucharani rușilor trebuia ori să ia calea Moscovei ori să facă cale întoarsă spre centrele de manufactură iraniene din Gīlān, Kozanderan și Khorasan sau Shamakhi (Azerbaidjan) și mai apoi comercializate; piața de desfacere a diferitelor tipuri de bumbac (rus. kindiak’, drog’, kiseia, zenden’, pestriad’), de vopsea, de catifea, de carpete iraniene, de piei marocane, dar și a nitratului de sodiu, populara sare, importata tot din Iran (lacul Iamîș), la fel cum și cea de șoimi: șoimi de tundră (Falco rusticus), șoimi de mărime medie, dar și cei mai rapizi (Falco peregrinus), ori vulturi.
De asemenea, Tobolsk-ul era o zonă pivot pentru exporturile rusești: blăni de samur, piei netăbăcite de samur (Martes zibellina), de vulpe (Vulpes vulpes), de hermine (Mustela erminea) și de veverițe (Pteromys volans). Blana de hermină era greu de obținut, dar Nicolae reușește să achiziționeze blăni în valoare de o sută de ruble pentru a dărui qan-ului la Pekin. Cu mai mulă generozitate i se oferă din visteria Tobolsk-ului blăni de vulpe și de samuri, la fel de bine cum și șase șoimi tineri crescuți în crescătoriile imperiale, alături de șase îmblânzitori. Cutuma diplomatică impunea ca darurile pe care statele le oferă prin intermediul ambasadorilor ei să aibă o calitate exceptională. Cât anume prețuiesc darurile tot atât cântăresc și negocierile ori protagoniștii ei. Dacă marfa nu era bună, însemna nu numai că negocierile vor merge prost, dar și că prețuirea pentru leaderii politici lipsește cu desăvârșire. Așadar, Nicolae nu poate pleca din Tobolsk cu orice fel de marfă. Șoimii sunt extrem de importanți pentru că validează nivelul tratativelor imperiale al ambasadei, distingându-o net de misiunile precedente. La Pekin numai împăratul poate primi în dar șoimi dresați, iar aceștia sunt dresați exclusiv pentru vânătorile organizate la curtea sa. Ca și pieile de samur sau cele de hermină, șoimii sunt considerați un dar nobil, ales.
Nicolae lasă Tobolsk-ul în ziua de 4 mai, pornind pe cursul Irtîș-ului, specificând într-o scrisoare adresată țarului că peste tot și-a notat satele, râurile, iurtele ostiacilor și idolii lor și multe altele. Va descrie aproape în totalitate rețeaua hidrografică eurasiatică: Irtîș (4248 km) – Ob (3650 km) – Enisei (4092 km) – Angara (1779 km) – lacul Baikal – Selenga (1480 km) – Uda (464 km) – Ingoda (708 km) – Silka (555 km) – Amur ( 2824 km). Primul în ordinea descrierilor este fluviul Irtîș ale cărui origini pornesc, spune Nicolae, din munții Mongoliei (Kamen) și sunt două la număr, unul numit de mongoli și de calmuci Urenga, celălalt Ba[l]agan [identificare cu actuala zonă Bagan-Ölgii, foarte aproape de granita cu Rusia si cu Republica Autonomă Uigur]. Nu departe de locul acela se află granița chineză.[...] Râul Irtîș nu este cunoscut de geografii vechi sau noi, greci ori latini deoarece își are izvorul în munții cei stâncoși și de nestrăbătut. [...] De asemenea, geografii nu știu nimic despre râuri și despre băștinași. Este clar că el află de la băștinași despre originile Irtîș-ului: izvorăște dintr-o zonă stâncoasă a munților Altai-Mongolia, zona Xinjiang, cursului acestui mare fluviu străbătând lacul Zaysan (Kazakhstan). Precizarea componentei etnice calchiază perfect pe sursele prin care el identifică izvoarele Irtîș-ului. Ostiacii (populația actuală khanti, mansi) sunt descriși pe îndelete: se trag din sciti și sunt urmasii după potop ai lui Iafet, fiul lui Noe; se roagă în moschei în care există idoli ciopliți în argint aramă, lemn sau alte materiale; unul din ritualurile ostiacilor constă în a vâna urși și a-i străpunge cu săgeți, dansând în jurul acestora, informație ce trimite la divinitățile prizoniere eliberate doar prin uciderea animalelor, ritual întâlnit încă din perioada neolitică la diferite populatii din zona eurasiatică, poate chiar de la munții Piatra Craiului (e.g. Peștera Colțului Surpat ori Peștera Ursului) și până la populația Ainu. Ostiacii, întocmai turcilor, mai pot fi de religie mahomedană atunci când nu practică șamanismul. Nicolae distinge ostiacii chandajachi, din zona Irtîș-Ob de ostiacii ciuguli din zona râurilor Narim-Ket și precizează că locuiesc în iurte. În fine, ostiacii sunt ihtiofagi, adică mâncători de pește, pe care-l manâncă crud, fiert sau uscat, neștiind ce-i sarea și pâinea, ci doar susak-ul, o radacină pe care o culeg vara, o usucă si o mănâncă iarna. Mai povestește despre originea tătărească a denumirii Irtîș-ului: Kara-Irtîș ar fi traducerea la ceea ce Nicolae numeste Irîș-ul negru [cf. Milescu Sagamudge], contrastând cu apele învolburate și albicioase ale Ob-ului.
Fig. 6, 7 Buriați respectiv calmuci, Nicolaas Witsen, Noord en Oost Tartarye, 1692/1705
Știm că Nicolae este de formație umanist. El este primul traducător din limba greacă în limba română a Istoriilor lui Herodot și a Septuagintei, de aceea acordă o atenție sporită surselor clasice. Le cunoaște ca nimeni altul. Astfel, el precizează că referințele despre Irtîș în sursele grecești și în cele latine lipsesc, cu excepția fluviului Ob, așa cum lipsesc și despre orice fluviu din rețeaua hidrografică eurasiatică. Acest apel la referintele clasice face poate cel mai evident contrast cu termenii explorării milesciene adică cu observațiile sale in situ, sursa nemijlocită de cunoaștere geografică și etnografică. Pe Irtîș se poate naviga cu ambarcațiuni de marime mică; apele sale traversează lacul Zaysan, pe care de fapt Nicolae îl confundă cu lacul Kizilbaș; este un râu lăturalnic și rapid mai ales în zona de granită a Siberiei, nu departe de lacul sărat Iamîș; mai jos de Ișîm, pe malul stâng al Irtîș-ului curge râul Vagai pe care se află fortul Albașnoi; și mai jos încă, spre Tobolsk, se găsește satul Abalak care a are o icoană făcătoare de minuni și care-i aduce faimă; lungimea Irtîș-ului este calculată în functie de meridiane, după socotelile geografilor începe din ținuturile calde de unde izvorăste, curge de la 40° până la 63°. Și dacă socotim pentru fiecare grad 80 de verste, așa cum se obișnuiește, întreaga distanță în linie dreaptă ar fi de o 1840 de verste (circa 1963 km), sau dacă socotim și cotiturile, aproape 4000 de verste (circa 4267, 2 km). [...] În realitate, coordonatele Irtîș-ului ar fi 48°18’N 89°30’E și 61°05’24’’N, însă este remarcabilă precizia lui Nicolae în a aprecia lungimea acestui fluviu euroasiatic trimițând la un calcul în functie de coordonatele geografice, la acea vreme lipsite de precizia unui calcul corect al longitudinii. Dar cea mai fascinantă parte a memorării descrierilor milesciene este tocmai aceea de a-i verifica toponimele, ori etnonimele, ori datele geografice pe care textul său le pune la dispozitie. Nu rămânem dezamăgiti chiar operând cu denumirile de secol XVII pentru că multe din acestea suferă doar de metabolismul transliterarii din limbile indigne (mongolă, turcă sau dialecte locale) în limba rusă. Astfel resuscitarea acelei geografii euro-asiatice de secol XVII este congruentă cumva cu cea din atlasele moderne dar și cu cele medievale și cu cele renascentiste.
Milescu continuă cu descrierea marelui râu Ob, având să ne ofere surprinzătoare detalii cu privire la linia imaginară transcontinentală între Europa și Asia. Astfel, pentru mulți geografi din antichitate și până în perioada Renasterii, fluviul Ob ar reprezenta hotarul între Europa și Asia, putând fi comparat ca mărime, adâncime și lungime cu fluviul Amur, ne spune același Nicolae. Cu toate acestea, el apreciază că limes-ul real dintre cele două continente ar fi mai curând linia mediană dintre Don și Dvina, decat cea dintre Don si Ob. Dar oare de ce trebuiau cu orice preț delimitate cele două continente câtă vreme nicio linie geologică nu le separă? Pe de altă parte, nici conceptul modern de „Eurasia” nu este mai puțin fluctuant și ambiguu decat imaginarea unei linii de demarcații între cele două continente. Simplul fapt că pe liziera unui spațiu se distribuie stratificări de istorie, civilizații, popoare arată că frontiera este un „organism cu metabolism”, că ea este vie; că de la convenția diviziunii acelui oecumene al geografilor presocraticigerminează atât ideea de Europa (Εύρώπη) cât și cea de Asia (Ασίη); că în jurnalele călătorilor din antichitate linia aceasta putea fi chiar Strâmtoarea Gibraltar, dacă se preferă delimitarea maritimă transcontinentală între Bosfor (Cimmerian Bosporus) și Anatolia, adică partea asiatică a Turciei de astăzi; că este punctul de trecere unde mitica copilă Io, sedusă de Zeus, suportă blestemul Herei care o transformă în junincă albă condamnată să călătorească pe Marea Ionică, Strâmtoarea Gibraltar, până în Egipt unde-și recapătă, în fine, chipul uman. Dar Milescu citește mai curând Ptolemeu, rememorând astfel diviziunea dintre Sarmația europeană – din Germania până la Don – și Sarmatia asiatică – de la Don până la Volga. Însă cursul Volgăi îndreptându-se spre Marea Caspică în delimitarea ptolemaică, Nicolae ne direcționează spre cursul său superior, către râul Dvina, fixând astfel realist delimitarea dintre Europa și Asia. Așadar, fluviu Ob rămâne un fluviu important asiatic, însă în niciun caz limes al celor două continente și nici zonă lărgită a unei posibile Rusii europene.
Între cele mai spectaculoase descrieri milesciene este, fără îndoială, cea a lacului-mare Baikal: (…) care nu s-au văzut nici cei vechi, nici geografii cei moderni: au scris despre locuri și bălți mult mai mici, dar despre Baikal, care este atat de mare, dar nu s-a scris nimic.” El preferă să înceapă tot cu etimologia astfel că: Toți aborigenii, mongolii, tunguzii, și alții, Baikal-ului îi zic în limba lor: Dalai adică «mare», dar numele de Dalai ei îl dau la două lacuri, Baikalului și unui alt lac din care curge rîul Argun […] despre numele lui vom spune că el nu pare a fi rusesc, ci numit după numele unui indigen notabil, care probabil va fi locuit în aceste locuri. În fapt, Baikal-ul [rusa Озеро Байкал, Ozero Baikal, Малое Море, Maloie More adică Marea mică] sau Lacul Baikal sau Dalai-nor [lb. buriată lacul mare/ocean ] are „doar” 25 milioane de ani, astfel încât ar fi greu de stabilit cine și când i-a stabilit numele. Dar Milescu ne conduce corect spre etimologia buriată, cel mai probabil însoțit de o conotație religioasă. Șamanismul ar fi o primă variantă, o alta ar fi Lamaismul/Buddhismul tibetan.
Fig. 8 Șaman, Nicolaas Witsen, Noord en Oost Tartarye, 1692
Daca dalai – mare/ocean îi este atribuit conform etimologiei divinității șamanice, cu siguranță, asumă și atributul de sacru, iar asta pentru că este parte componentă a unei divinități generate de etügen eke (pământ) și dalai (mare), anume Atagha Tngri. O mică paranteză: Dalai (mare), alături de etügen eke (pămînt), alcătuiește: Atagha Tngri, aparent una dintre cele mai vechi și mai răspândite divinități în Asia Septentrională: fiu al etügen eke (pământ) și dalai (mare). Este invocată des în sudul Mongoliei și în Buriația pentru mîncare, cai, îmbrăcăminte, noroc, sănătate și salvator de la moarte și spirite demonice. Așadar, etimologia furnizată nouă de către diplomatul moldovean este utilă și plină de tâlc.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
