Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Referendumul inițiat de ”Coaliția pentru Familie” nu este despre homosexuali

de Mihai Maci     Contributors.ro
Miercuri, 19 septembrie 2018, 17:40 Actualitate | Opinii


Mihai Maci
Foto: Arhiva personala

Să fim serioşi: câteva mii de oameni (din 20 de milioane), dintre care – probabil – majoritatea preferă discreţia, nici nu sunt problema cea mai mare, nici nu macină temeliile lumii noastre. Cu sau fără celebra modificare din Constituţie, hoţia şi minciuna – ca să vorbim doar de păcatele creştine – vor submina la fel de eficient “securitatea naţională” ca până acum. Dar, e foarte adevărat, după validarea referendumului, ceva se va schimba în lumea noastră: vom vedea ce poate o falsă unanimitate care se bazează pe consensualismul (în parte real, în parte indus al) definirii duşmanului comun. Homosexualii sunt primii pe listă, dar – nu vă fie frică – vor mai şi alţii şi vor mai fi şi alte referendumuri. De-acum înainte vom fi “noi” şi “ei”: “noi”, întotdeauna de partea binelui şi “ei”, “uneltele Diavolului” de care trebuie “purificat” corpul social. Iată că, în sfârşit, s-a terminat şi tranziţia; de acum ştim ce avem de făcut: avem de luptat împotriva a ceva. Sau, mai exact, împotriva cuiva. Şi nu oricum, ci în numele “iubirii aproapelui”; a aproapelui concret – cel din tribul “nostru” – pe care “trebuie” să-l ferim de contaminare.

Şi atunci de ce atâta tevatură legată de homosexuali? Dintr-un motiv foarte simplu: pentru că sunt victimele perfecte. Mai înainte de toate sunt puţini; nu se cuvine să încercăm vitejia naţională cu mari mulţimi, căci – merită să ne amintim măcar atât – tocmai comemorăm un veac de la finele unui război în care după ce am fost bătuţi măr, ne-am remarcat doar prin “victorii defensive”. Împotriva câtorva mii însă se poate vedea cât de curajoşi şi de eroi sunt câteva milioane. Apoi, datorită faptului că homosexualii sunt obişnuiţi cu persecuţia şi cum strigi la ei, cum fac, speriaţi, profil bas. Ştiu că se vor scoate în evidenţă pride-urile şi “femeile cu barbă” ce şochează opinia publică, însă orice psiholog poate explica acest lucru elementar: exhibiţionismul nu e nimic altceva decât reversul frustrării şi al fricii. Puţinii ani carnavaleşti prin care a trecut comunitatea homosexuală n-au şters secolele de represiune pe care aceasta le-a cunoscut. În al doilea rând, dat fiind că preferinţele şi stilul lor de viaţă sunt rezultatul unei alegeri (spre deosebire de etnie sau rasă, care e o fatalitate), pot fi făcuţi vinovaţi pentru această alegere şi, la început culpabilizaţi, apoi pedepsiţi în consecinţă. În fine, homosexualul nu se poate apăra, căci tocmai principiul pe care l-ar invoca în favoarea lui (“cu toţii suntem oameni”) e cel pe care-l neagă cei ce-l persecută: oameni sunt doar cei “normali”. Aşa că, pocnit, homosexualul s-ar chirci de durere, fără a putea opune decât ţipete isterice violenţei ce-l loveşte. Iar această atitudine, cum bine se ştie, nu ar face decât să întărâte şi mai abitir haita “vitejilor”. Cu atât mai mult cu cât aceştia ar avea scuza că nu dau din sadism, ci “pedepsesc” în numele “credinţei” şi al “apărării neamului”.

Însă, aşa cum spuneam, primii nu vor fi şi cei din urmă. Crede cineva că “creştinii” şi “patrioţii” se vor mulţumi cu un lucru atât de minor precum introducerea în Constituţie a unui lucru prevăzut şi în Codul Civil? Tare mă îndoiesc! Căci mai sunt atâtea de făcut! De pildă incriminarea homosexualităţii. Sau interzicerea avorturilor (a “pruncuciderii”). Penalizarea celibatarilor. Şi, neapărat, prohibirea adulterului şi a sexului premarital. De ce nu şi interzicerea “propagandei progresiste şi multiculturale”, eventual la paritate cu introducerea frecventării obligatorii a Bisericii? Ori scoaterea “ereziei evoluţioniste” din programa şcolară. Poate chiar condamnarea “în regim de urgenţă” a reprezentanţilor şi suporterilor “statului paralel”. Sau prezenţa – în mod necesar – a unui cleric în toate completele de judecată. Şi abia am deschis cutia. E mult de desţelenit pentru a transforma lumea noastră pustiită de “modernism” în “Grădina Maicii Domnului”. Până acum ne-am tot plâns că nu avem un “proiect de ţară”; iată că ni l-am găsit – e acela de-a deveni, în cel mai scurt timp cu putinţă, o “naţiune creştină”. Naţiune, în răspărul “mondializării”, care lichefiază nu doar graniţe, ci şi tradiţii şi creştină în contra ideologiilor veacului (a materialismului prosperităţii, a interferenţelor spirituale, a multiculturalismului), adică – în fapt – a modernităţii. În felul acesta, dintr-o dată, deficitul nostru de modernitate devine o calitate: bine ca nu suntem corupţi şi pervertiţi ca nenorociţii de occidentali! Suntem “tradiţionali”, legaţi de lumea satului (în care – în ciuda exodului expaţilor – tot mai avem cam 40 % din populaţie), îngheţaţi de comunism şi cu o integrare europeană semi-eşuată. A propos de comunism: poate ar fi timpul să vedem şi reversul “modernizării forţate”, potrivit căreia Partidul marxist-leninist a dus în contemporaneitate un popor aflat – în proporţie de 75 % – la limita folosirii primelor unelte din metal. Aşa e, dar – pe de altă parte – comunismul a fost şi teribil de conservator: decretul antiabortiv al lui Ceauşescu stă mărturie. Şi nu doar el, ci şi incriminarea homosexualităţii, penalizarea fiscală a celibatarilor, restricţiile modei (vă mai amintiţi de războiul oficial împotriva pletelor şi a bărbilor?), cuminţenia filmelor şi a muzicii difuzate public şi câte altele (inclusiv Securitatea ca “gură a satului” la scară naţională). Privit retrospectiv, mai c-ai zice că singura lui vină e aceea că se revendica de la Lenin, nu de la Biblie! “Ordinea şi disciplina” acelui timp ri(t)mează bine cu “organizarea pe baze creştine” a societăţii. Încă nu ne-am depărtat atât de mult de prima ca să nu o putem conjuga cu cea de-a doua.

Poate părea straniu faptul că promotorii acestui salt înainte prin reîntoarcere în timp nu sunt, aşa cum ne-a obişnuit discursul public, “nostalgicii” ceauşismului, ci generaţia Revoluţiei, cei între 45 şi 50 de ani. Nostalgicii vechi pot fi înţeleşi: cei pe care îi numim adesea (încărcând cu un nedrept peiorativ cuvântul) “pensionari” sunt, în fapt, rămăşiţele “clasei muncitoare” a comunismului. Adesea prima generaţie urbanizată şi prima salariată, ei au fost beneficiarii modernizării României dintre 1960 şi 1980. De la bloc la maşină, de la şcoală la dispensar, de la cinematograf la cofetărie, le-a fost dat să cunoască o lume a serviciilor pe care părinţii lor nici nu o bănuiau şi pe care – după 1990 – ei şi copiii lor au văzut-o intrând în declin. Tinereţea le apare azi în culori aurorale, dat fiind că fondul pe care s-a proiectat ea – anii ’70 – era unul al dezvoltării şi al speranţei. Când lumea aceasta a intrat în criză (anii ’80) şi apoi s-a prăbuşit brutal în 1989 s-a petrecut o mutaţie şi în sufletul acestor oameni. Majoritatea dintre ei nu mai beneficiaseră – decât în mod superficial (şi, cel mai adesea, în familie sau în mici comunităţi) – de o educaţie religioasă; au redescoperit-o fie în ultimii ani ai comunismului (ca pe o subversiune benignă), fie, în majoritatea cazurilor, după Revoluţie, ca pe singurul discurs spiritual care a mai rezonat în spaţiul public. Să nu uităm acest lucru: ideologia comunistă a fost – volens, nolens – (şi) un cadru mental pentru cei ce au trăit în acel timp. Faptul că partea ei teoretică (“materialismul dialectic şi istoric”) mai întâi n-a fost cunoscut în mod serios mai de nimeni, apoi a fost redus la o serie de postulate arbitrare tinzând spre platitudini (“diamat”-ul) şi, în cele din urmă, ocultat de citatele fără noimă din discursurile lui Ceauşescu a făcut ca dominantele mentalului public să fie, mai întâi, scientismul, apoi naţionalismul. Scientismul se dezvoltă mai ales în mediile urbane, în rândul generaţiilor care parcurg toate ciclurile de studii şi care constituie pătura superioară – mai ales cea inginerească – a României Socialiste. Viziunea lor este una de timpul “dacă – atunci”, simplificatoare a realului, dar clară în ceea ce priveşte conexiunile lui fundamentale. Anii ’80, cu penuria lor şi intrarea în vrie a marilor industrii, precum şi cu dezvoltarea (în afara ţării) a unor “ştiinţe subtile” (informatică, genetică, fizica particulelor elementare) înseamnă şi declinul acestei caste, a cărei logică (şi viziune) e demantelată de arbitrariul deciziilor câtorva persoane, reductibile – în cele din urmă – la cei doi Ceauşeşti. Pe de altă parte, tot această generaţie de peste 65 de ani e contemporană cu ascensiunea unui naţionalism reactiv, care a fost – de fapt – adevărata ideologie oficială a anilor ’80. La început antirusesc (memoria ocupaţiei militare a României dintre ’45 şi ’58, precum şi aceea a plăţii “despăgubirilor de război” – cu “cotele” lor – a marcat copilăria pensionarilor de azi), apoi antimaghiar şi antisemit (în seama minoritarilor fiind pusă teroarea anilor ’50), mentalul comunist devine din ce mai xenofob, terminând – pe măsura izolării internaţionale a României – în hiperbola “cetăţii asediate”. În această optică, pământul nostru e “în calea răotăţilor”, iar neamul (care este o sumă de calităţi pozitive) e victima permanentă a comploturilor străinătăţii. De aceea orice injoncţiune venită din afară (cu privire la respectarea drepturilor omului, la problema “sistematizării rurale”, la situaţia puţinilor disidenţi etc.) e taxată ca “amestec în treburile interne” şi ca subversiune. Ce e cu adevărat straniu e faptul că această imagine a poporului sub asediu se suprapune peste cea a fiecărei familii care e prizoniera acelui deceniu mizer al tuturor privaţiunilor. Această identificare a neamului mic cu neamul mare face ca naţionalismul reactiv al anilor ’80 să-i supravieţuiască lui Ceauşescu şi să se dezvolte ulterior, potenţat de frustrările sărăciei anilor ’90. Să ne amintim şi de ideologia victimară a acelor ani: “consensul revoluţionar” a fost acela că toţi am fost victime, toţi am suferit şi toţi suntem neîndreptăţiţi. După dispariţia lui Ceauşescu, în epoca marilor pasiuni politice, nu mai era clar ale cui victime suntem; drept care cauza stării noastre – de cea mai săracă ţară a Europei – trebuia găsită undeva. Jocul de cuvinte “Yalta – Malta” părea răspunsul ideal. Merită observat un lucru: pe vremea aceea nu politicienii erau motivul tuturor relelor, deşi – probabil – atunci s-au făcut cele mai teribile afaceri ale lungii noastre “tranziţii”.

Descompunerea industriilor comuniste a trimis la pensie – care era, de fapt, un şomaj mascat (căci şomajul efectiv n-ar fi dat bine în statisticile pe care le trimiteam la Bruxelles în vederea integrării) – mase uriaşe de oameni care, de acum înainte, erau relegate la periferia societăţii. “Eroii Revoluţiei” erau tinerii; lor le era menită lumea de mâine (promisă şi aşteptată); nimeni nu mai avea timp şi interes pentru cei de peste 50 de ani. Mulţi s-au reruralizat; mulţi s-au închis în spaţiul domestic în care nu le-a mai rămas decât un singur prieten: televizorul. De-a lungul anilor, canalele noastre de televiziune – din supralicitare în supralicitare (mai ales în talk-show-uri) au sfârşit prin a furniza câte-o apocalipsă în fiecare zi. Or, deşi straniu, acest lucru are un efect consolator asupra celor pe care toţi i-au abandonat (începând cu copiii lor, plecaţi să-şi caute un rost în alte zări): le dă senzaţia că odată cu ei piere o întreagă lume. Că, măcar în clipa naufragiului definitiv, nu sunt singuri. Unicele motive de a mai ieşi din casă au rămas, pentru mulţi, cumpărăturile (mai ales în zilele de reduceri ale supermarketurilor) şi mersul la Biserică. La Biserică se adună cei singuri, acolo se întâlnesc, se leagă şi se stabilizează relaţii; într-un cuvânt se creează o comunitate a celor d’un certain âge pe care nici un mediu laic nu o mai face posibilă. (Întrebaţi-vă unde s-ar putea întâlni între ei oameni trecuţi de 40 de ani, care nu se mai duc la club şi cărora nu le dă mâna să meargă zilnic în restaurante?) Biserica e, în primul rând, pentru aceşti oameni, un “noi” colectiv în care vin să(-şi) plângă, fără nici o inhibiţie, viaţa risipită, nedreptăţile cărora nu li s-au putut opune, abandonul la care i-au condamnat tocmai cei pe care i-au iubit, fuga anilor şi golul imens al zilelor. De la oameni nu mai aşteaptă nimic, toate speranţele lor sunt focalizate pe un Dumnezeu ambiguu, deopotrivă tată concret (pe măsura celui real) şi Zeu (neîndurător) al sorţii şi al norocului: El singur le mai poate da sănătate, o minimă prosperitate, bucuria măruntă a cuiva care să-i asculte şi – în cele din urmă – liniştea sfârşitului. Biserica este (şi) suma acestor destine frânte şi, oricât de slabe ar fi fiecare în parte, împreună constituie o forţă uriaşă. Forţa aceasta refuză tinereţea zilei de azi, pe care nu o înţelege (ci o vede, cel mai adesea, ca fiind scandaloasă) şi de care e, de asemenea, refuzată şi visează la o tinereţe pierdută, fără doctori, într-o familie mare (în care cei tineri se simţeau în continuare copii), într-o lume diferită de cea de azi, în care nu se găseau atâtea, dar care era mai simplă şi în care lumina decupa contururi clare.

Încă odată, oamenii aceştia sunt de înţeles şi, în loc de a-i dispreţui pentru inerţia lor (inclusiv de vot), poate ar fi mai potrivit să ne întoarcem către ei înainte de a-i pierde definitiv. Ceea ce e cu adevărat straniu, este conservatorismul religios al generaţiei mature, adică al celor aflaţi între 30 şi 50 de ani. O parte din oamenii aceştia au copilărit în ultimii ani ai ceauşismului, cei ai frigului, ai foamei şi ai fricii şi – ca atare – s-ar cuveni să nu aibă nici o nostalgie a “ordinii şi-a disciplinei” unei societăţi totalitare. Alţii n-au cunoscut comunismul decât din poveşti şi nu se raportează la el decât prin memoria – destul de fluă (şi dacă e victimară, şi dacă e nostalgică – (a) familiei şi a literaturii. Totuşi, în mod straniu, lumea “cu reguli clare” li se pare mult mai seducătoare decât cea liberală, în care fiecare face ce vrea atâta vreme cât nu dăunează celorlalţi. În mod straniu, pentru că aceşti oameni au crescut tocmai în această lume liberală. Majoritatea dintre ei, şcoliţi (cum s-a nimerit, dar cu diplomă), urbanizaţi, cu un job acceptabil (cel mai adesea în servicii) şi cu o biografie care până nu demult (şi în mod cert pentru părinţii lor) ar fi trecut drept scandaloasă, datorează totul acestei lumi în care autoritatea, supravegherea, morala lui “trebuie să” şi “gura satului” s-au estompat, lăsându-i fiecăruia şansa de a trăi cum crede de cuviinţă. Revolta lor împotriva acestei lumi are de ce să surprindă. Dar nu e de neînţeles.

În felul lor, şi ei sunt nişte nostalgici, numai că spre deosebire de părinţii lor – care au nostalgia tinereţii – ei au nostalgia inocenţei. A inocenţei pierdute într-o lume care a devenit dintr-o dată teribil de materialistă şi, tocmai de aceea, teribil de josnică. Nu cred să spun vreo noutate, însă triumful celui mai grosier materialism a fost în România nu înainte de ’89, ci după. Limitarea proprietăţii (de dogma colectivistă) şi puţinătatea obiectelor dezirabile (chiar în perioada relativei prosperităţi socialiste) îi făcea pe oameni să fie, inevitabil, mai deschişi şi mai atenţi unii la alţii, dădea o altă pondere relaţiilor personale şi – împreună cu o şcolarizare mai temeinică – lăsa un spaţiu pentru o viaţă spirituală cât de cât comună. Că aceasta însemna literatură escapistă sau subversivă, muzică la magnetofon, filme de video, întâlniri şi discuţii interminabile e mai puţin important. Ceea ce contează e faptul că toate aceste lucruri existau şi oamenii investeau în ele o seriozitate şi o pasiune care au dispărut pentru totdeauna. După 1990, fiecare a fost pe cont propriu, într-o lume pe cât de dinamică, pe atât de rapace şi pe cât de experienţialistă, pe atât de lipsită de scrupule. “A face bani” sau “a face carieră” în această brave new world a devenit o activitate full time. Nimeni n-a mai avut timp de prieteni, de lecturi şi de discuţii filosofice; acum totul se cerea (re)gândit în termeni de oportuniţăţi, afaceri, contracte, viramente, avocaţi, procese, lovituri directe şi sub centură, “cine nu rezistă dispare”, protecţie, influenţă etc. Pe mulţi din cei intraţi în acest joc adrenalina i-a dus înainte; de vreme ce-au ţinut la primele lovituri, îşi erau datori lor înşile – asemeni unor jucători – să ţină şi la următoarele; unii – fie de prea sus, fie de prea jos – au continuat pentru că n-au mai putut ieşi din joc; alţii au început de mai multe ori de la zero şi, la un moment dat, au simţit – deopotrivă dinlăuntru şi la somaţia celor apropiaţi – că trebuie să prindă un cheag. Stresul acestei vieţi aventuroase s-a defulat, cel mai adesea, în cel mai simplu şi mai ieftin mod uman cu putinţă: în relaţii pasagere (dublate sau nu de fulminaţii pasionale). Numai că, în timp, şi carnea şi sufletul au obosit. Mulţi din aceşti oameni s-au săturat de existenţa precară pe care au dus-o şi acum, când – în mare – au ceea ce şi-au dorit, şi-ar dori o “restartare” a vieţilor lor de acolo de unde le-a întrerupt goana după câştig. Pentru ei, Biserica e lumină în vraiştea lor interioară; e punere în ordine a pivniţelor şi a podurilor sinelui în care s-au strâns toate cele date la o parte decenii întregi şi e autoritatea ce garantează stabilitatea unei lumi în care cel ce-a adunat se poate bucura de agoniseala lui. Spre deosebire de părinţii lor, ei nu vor să se întoarcă în timp – căci ştiu bine că sărăcia nu-i face fericiţi decât pe cei care-o aleg conştienţi (şi aceştia sunt foarte puţini) – ci vor să rămână în prezent, dar, cu tot ceea ce au, să fie altfel decât acum. E aceasta o posibilitate, sau o simplă utopie? Concentrarea avuţiei materiale şi spiritualizarea materiei (mai) sunt ele posibile (şi, mai ales, într-o lume ca a noastră)? Ceea ce e ciudat în mult-clamatul lor “conservatorism” e faptul că acesta se vrea a fi cea mai radicală formă de revoluţionarism. Căci visul lor e acela de-a aşeza lumea – pe care-o cunosc prea bine – pe alte temelii. În speţă pe un soclu moral absolut.

Înainte de-a spune un cuvânt despre miza acestei revoluţii radicale, se cuvine să ne mai oprim o clipă la încă o categorie de “creştini” de rit nou. Metanoia pe care o invocă generaţia matură de azi pare să fi lovit tocmai acolo unde era mai puţin de aşteptat: la foştii securişti de ieri şi la afaceriştii veroşi de azi. Torţionari ai “anilor de tristă amintire”, oameni care până în decembrie ’89 nu jurau decât pe “realizările Epocii de Aur” (în numele cărora sancţionau impenitent), ba unii s-au folosit şi de armamentul din dotare la Revoluţie, directori şi şefi de centrale care, în prima jumătate a anilor ’90, au prădat sectoare industriale (şi au aruncat în şomaj mii de oameni), şmecheri de cartier care au pus mâna pe terenuri şi pe active, unii au intrat în politică şi au făcut tot soiul de nefăcute, oameni căutaţi de justiţie şi de victime – cu toţii plâng de sare cămaşa de pe ei, citează din Biblie şi nu vorbesc decât de Iertare şi de Iubire. S-ar zice că şi în lumea noastră vameşii şi fariseii sunt cei dintâi chemaţi! Numai că, dincolo de spectacolul “credinţei” lor (pe care, adesea, Bisericile îl omologhează cu prea puţin discernământ), oamenii aceştia simt că, sub pavăza Bibliei, pot opera o infimă – dar decisivă – tranziţie semantică: aceea de la culpă la păcat. Culpa e juridică şi se sancţionează în sala de judecată. Păcatul e moral şi nimeni altcineva decât Dumnezeu (deoarece noi toţi suntem păcatoşi) nu are dreptul să-l judece. Omul care a omorât în anii ’50 (sau în Decembrie ’89, ori la mineriade), cel ce-a furat o fabrică sau cel care-a dat o lege stupidă ori nedreaptă strigă cu toţii: fraţilor, am păcătuit! Iertaţi-mă! Şi fraţii – dacă sunt creştini adevăraţi – trebuie să-l ierte. Dar ce ne facem cu efectele crimei, ale hoţiei sau ale arbitrariului legislativ? Acestea continuă şi – deloc surprinzător – continuă tocmai în favoarea celui care vine ca suplicant în faţa noastră. Legea e omenească – strigă el – şi dacă eu am greşit, nu vreau ca alţii să greşească acţionând împotriva mea. Nimeni altcineva decât Dumnezeu nu ne poate judeca. Şi dacă eu am greşit, n-aş fi putut-o face dacă Dumnezeu nu accepta ca greşala mea să aibă loc. Şi oare de ce a avut ea loc, dacă nu pentru a mă căi acum? Aşa a fost voia Domnului! Oricât de ciudat ar părea, şi aceşti oameni vor “o reformă morală”, pentru că aceasta i-ar deculpabiliza juridic. Biblia lor e doar cea cu iertarea; cea cu legile e mai aridă, au sărit-o şi mizează pe faptul că nu sunt mulţi care s-o aprofundeze. Aici e interesant faptul că, în aceeaşi viziune a păcatului, care-l face pe vinovat victimă, se întâlnesc generaţii diferite – de la măciucile lui Dej la “tinere talente” din baroniile locale. Pentru ei, recursul la Biserică înseamnă sustragere dinaintea justiţiei.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro




















2724 vizualizari


Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version