La adoptarea Agendei 2030 pentru dezvoltare sustenabilă, liderii politici ai lumii au ajuns la concluzia că mobilizarea resurselor proprii ale ţărilor în curs de dezvoltare, sub forma impozitelor, este o parte importantă a soluţiei pentru finanţarea dezvoltării.
De la declaraţii la fapte este însă cale lungă, atât timp cât, în construcţia actuală, sistemul financiar global şi sistemul fiscal internaţional contribuie din plin la ieşirea acestor resurse din ţările în curs de dezvoltare, sub forma fluxurilor ilicite de fonduri, provenite din evaziunea fiscală, activităţile criminale şi spălarea de bani, precum şi ca urmare a planificării fiscale agresive, respectiv a folosirii “portiţelor” existente în legislaţiile fiscale ale diferitelor ţări pentru reducerea impozitelor asupra veniturilor şi a averilor sau chiar evitarea lor în totalitate.
Dar fenomenul fluxurilor ilicite de fonduri şi cel al planificării fiscale agresive nu priveşte numai ţările în curs de dezvoltare. Acesta este prezent şi în ţările dezvoltate, unde oameni politici, de afaceri şi alţii indivizi bogaţi sunt “sfătuiţi” de către bancheri, avocaţi, consultanţi fiscali, contabili cum sa-şi pună la adăpost veniturile şi averile de impozitare, iar companiile cum să reducă sau chiar să evite impozitele.
Astfel, dezvăluirea publică (LuxLeaks) a practicii prin care autoritatea fiscală din Luxemburg a incheiat mai mult de 500 de aranjamente fiscale cu peste 300 de companii multinaţionale, în perioada 2002-2010, pentru obţinerea de reduceri mari ale impozitelor a declanşat un scandal european, cu reacţii şi în SUA. Aceste companii multinaţionale şi-au stabilit subsidiare în Luxemburg, cu activităţi economice minime, dar unde transferau cea mai mare parte a profiturilor realizate în alte ţări europene, în care desfăceau produsele sau prestau serviciile, prin folosirea de structuri financiare complexe.
Prin aducerea la lumină a 11,5 milioane de documente (Panama Papers) , a fost dezvăluit mecanismul , la scară industrială şi globală, prin care companii şi indivizi bogaţi pot deveni invizibili cu veniturile şi averile lor, în raport cu impozitele pe care ar trebui să le plătească în statele unde realizează veniturile şi averile respective; de asemenea, s-a înţeles mai bine cum pot fi spălaţi banii proveniţi din activităţi criminale , cum sunt, de pildă, comerţul cu droguri şi traficul de persoane. Este suficient să te adresezi unei bănci “respectabile” care deschide un cont în numele unei companii înfiinţată offshore , respectiv o companie înregistrată într-un paradis fiscal de către o firmă de avocatură, aflată în cooperare cu banca. O singură firmă de avocatură din Panama, a creat peste 210 mii de entităţi offshore (companii, organizaţii de trust, fundaţii), în 21 de paradisuri fiscale şi alte jurisdicţii fiscale, conectate la oameni din peste 200 de ţări şi teritorii; din primele analize, rezultă că dezvăluirile implică cel puţin 12 şefi de state (din care 6 în activitate), 128 politicieni sau funcţionari publici de rang înalt şi 29 de membrii din lista Forbes 500.[1] Înregistrarea unei companii într-un paradis fiscal nu este ilegală, atât timp cât nu este folosită pentru evaziune fiscală şi spălarea banilor proveniţi din activităţi criminale.
Recent, în scandalul dezinfectanţilor diluaţi, românii au putut afla concret la ce poate servi o firmă înfiinţată în Cipru de către un cetăţean român sau o companie înregistrată în România. De exemplu, firma din Cipru, controlată de acelaşi om de afaceri care controla şi firma Hexi Pharma, importa un anumit tip de dezinfectant din Germania, la preţul de cca 8 euro litrul şi refactura acelaşi produs la preţul de cca 100 euro pe litru către firma Hexi Pharma[2]. Suma reprezentând diferenţa între 100 de euro şi 8 euro primea destinaţia dată de către cei care controlau firma din Cipru, în mod netransparent şi fără a fi declarată în vederea impozitării.
O firmă înfiinţată în Cipru poate servi însă şi la evitarea totală a impozitării unui venit obţinut printr-o investitie efectuată în Romania.
De exemplu, un om de afaceri vinde un pachet de acţiuni la o bancă din România, printr-o firmă deţinută în Cipru. Deşi creşterea în valoare a băncii este realizată în România, totuşi câştigul de capital nu poate fi impozitat în România cu cota de impozit de 16 la sută, deoarece, potrivit convenţiei de evitare a dublei impozitări, încheiată între România şi Cipru, câştigul de capital se impozitează în Cipru, unde este înregistrată compania care deţine acţiunile la banca din România. Prin urmare, România, care a încheiat această convenţie , înainte de anul 1990, a abandonat dreptul său de a impozita câştigul de capital. Dar în Cipru, câştigul de capital este scutit de la impozitare. În consecinţă, în cazul prezentat, convenţia de evitare a dublei impozitări a devenit, în fapt, o convenţie de evitarea a oricărui impozit asupra câştigului de capital, atât în România , cât şi în Cipru. Dacă această poziţie corespundea , într-un fel, intereselor României de atunci, cand investiţiile străine în ţara noastră erau aproape inexistente, în prezent, convenţiile de acest tip ne sunt total dezavantajoase. Prin urmare, se impune ca România să renegocieze, cât mai rapid posibil, toate convenţiile de eviatare a dublei impuneri , incheiate înainte de 1990, astfel încât câştigul de capital să fie declarat şi impozitat în România. În acest fel, procedează deja ţări ca , de exemplu, India.
O întrebare legitimă este ce dimensiune are fenomenul ascunderii veniturilor şi al averilor obţinute prin intermediul entităţilor înfiinţate în paradisurile fiscale? Cifrele sunt izbitoare: potrivit estimărilor făcute de Jim Henry, fost economist şef al firmei de consultanţă McKinsey&Co., începând cu anul 1970, averile scoase din 150 de ţări sărace şi ascunse în paradisuri fiscale reprezintă peste 12 trilioane de dolari SUA; dacă se iau în calcul şi averile scoase din ţările bogate, suma se ridică la 36 trilioane[3]. O sută de mii de proprietăţi în Londra au fost cumpărate prin companii offshore, la care numele proprietarilor beneficiari este ţinut secret[4]. Aceeaşi sursă, precizează că între 10 şi 25 la sută din averea lumii scapă impozitării, fiind ascunsă prin intermediul paradisurilor fiscale.
Desigur, evaziunea fiscală şi spălarea banilor nu ar fi posibile dacă politicienii corupţi şi indivizii bogaţi nu ar avea unde să-şi ascundă veniturile şi averea. Iar sistemul financiar global şi cel fiscal internaţional , în construcţia actuală, favorizează aceste fenomene care distrug încrederea în democraţie şi statul de drept, în elitele politice, reduc resursele mobilizate la bugetele publice pentru euducaţie, sănătate, infrastructură etc. şi determină creşterea inegalităţii în cadrul societăţii.
Este distrus contractul social pe care se bazează democraţiile moderne: fiecare trebuie să plătească impozite, într-un mod transparent şi corect, pentru a se finanţa accesul la bunurile şi serviciile publice[5].
Oamenii care au suportat măsurile de austeritate impuse de criza financiară, opinia publică din ţările bogate şi din cele în curs de dezvoltare solicită transformarea radicală a sistemului financiar global şi a celui fiscal internaţional , prin cooperarea tuturor statelor lumii, astfel încât evaziunea fiscală şi spălarea banilor să fie stopate , iar planificarea fiscală agresivă să fie redusă. În fapt, se doreşte şi aducerea celor două sisteme, financiar şi fiscal, la cerinţele secolului 21, în care globalizarea, digitalizarea şi creşterea comerţului cu bunuri intangibile îşi pun tot mai mult amprenta.
Comunitatea politică internaţională răspunde cerinţelor cetăţenilor declarând lupta împotriva corupţiei, a evaziunii fiscale şi a spălării banilor o prioritate. Rezistenţa însă la transformarea celor două sisteme, financiar şi fiscal, este încă mare, deoarece , după cum s-a văzut, în urma scandalului dezlănţuit de către Panama Papers, chiar oameni politici, cu mari responsabilităţi oficiale din unele ţări, se folosesc de către companii şi alte entităţi înfiinţate în paradisuri fiscale.
Iată de ce, se impune să înceteze ipocrizia elitelor politice, a celor care acţionează în sistemul financiar global şi în cel fiscal internaţional, dintre care mulţi şi-au pierdut compasul moral. Este vremea acţiunilor concrete şi nu a limitării numai la comunicate de reafirmare a voinţei de a lupta împotriva spălării banilor, a evaziunii fiscale şi a planificării fiscale agresive.
În prezent, organizaţii internaţionale cum sunt ONU, OECD, FMI, Grupul Băncii Mondiale şi altele îşi coordonează eforturile pentru transformarea celor două sisteme, financiar şi fiscal. Au fost elaborate standarde internaţionale pentru transparenţă fiscală, la care sunt chemate să adere toate statele lumii, iar Forumul global pentru transparenţă şi schimb de informaţii în scopuri fiscale monitorizează modul în care fiecare ţară adoptă legislaţia necesară şi ia măsurile practice pentru respectarea acestor standarde.
Obiectivele maximale care ar trebui atinse prin transformarea celor două sisteme, financiar şi fiscal, pot fi sintetizate astfel:
1. Asumarea de către fiecare stat a schimbului automat de informaţii financiare cu privire la conturile deschise şi la veniturile realizate şi activele deţinute de către cetăţenii şi companiile din alte ţări. În acest fel, nu ar trebui să mai existe niciun loc în lume, unde să poată fi ascunse veniturile şi activele obţinute prin corupţie, evaziune fiscală, spălare de bani proveniţi din activităţi criminale. Aplicarea acestei măsuri ridică problema echilibrului între transparenţă şi protecţia informaţiilor personale. De aceea, unele ţări îşi propun să efectueze schimbul de informaţii financiare numai la cererea autorităţilor fiscale din ţări terţe (şi nu în mod automat), iar o serie de paradisuri fiscale stau încă pe gânduri dacă să adere sau nu la standardele de transparenţă fiscală;
2. Identificarea de către fiecare stat a proprietarilor beneficiari ai entităţilor create în paradisurile fiscale şi alte jurisdicţii cu acest statut (comanii, organizaţii de trust, fundaţii) şi înregistrarea acestora în registre speciale. În acest fel, va fi înlăturat secretul cu privire la proprietarii beneficiari, secret sub care operează reţelele criminale de spălare a banilor şi cele de evaziune fiscală;
3. Impozitarea profiturilor realizate de către companiile multinaţionale în ţările unde valoarea este creată. În acest scop, OECD a pus în circulaţie standardele pentru raportarea de către companiile multinaţionale a vânzărilor, numărului de angajaţi şi a profiturilor pe fiecare ţară în care acestea îşi desfăşoară activitatea, urmărindu-se împiedicarea transferării profiturilor în jurisdicţiile fiscale cu cele mai mici cote de impozit. În mod normal, aceste informaţii ar trebui să fie publice, dar există şi păreri contrare, potrivit cărora numai autorităţile fiscale să aibă acces la ele. Se are în vedere echilibrul între transparenţă şi eficienţă, respectiv riscul de a pierde din competitivitate, în raport cu firmele rivale care nu au obligaţia unor astfel de raportări.
4. Înscrierea pe lista neagră şi penalizarea paradisurilor fiscale care nu doresc să adere şi să aplice standardele de transparenţă fiscală şi de identificare şi dezvăluire a numelui proprietarilor beneficiari. Penalizarea poate lua forma impozitării cu 50 la sută a oricărei tranzacţii financiare dispusă de un paradis fiscal ne-cooperant pentru orice cont deschis la o bancă sau la altă instituţie financiară, din orice ţară;
5. Cooperarea tuturor statelor la recuperarea activelor , de orice natură, furate de către politicienii corupţi, companiile şi indivizii bogaţi care practică spălarea banilor şi evaziunea fiscală;
