Dosarul “Referendum – Liviu Dragnea” este foarte similar cu dosarul ”Trofeul Calității – Adrian Năstase”. În ambele cazuri vorbim de un număr consistent de învinuiți, majoritatea aflați la data comiterii faptelor în posturi publice, ale căror infracțiuni sunt îndeajuns de clare și flagrante încât să fie probate fără vreun fel de probleme. Alături de aceștia se află un înalt demnitar și lider de partid, într-o poziție de influență și autoritate asupra celorlalți învinuiți, care e acuzat de o aceeași infracțiune asimilată uneia de corupție, cea definită în articolul 13 din legea 78/2000. Articolul incriminează, citez,
”Fapta persoanei care îndeplineşte o funcţie de conducere într-un partid (…) de a folosi influenta ori autoritatea sa în scopul obţinerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite. ”
De aici însă, cazurile se despart. În ”Trofeul Calității” procurorii n-au avut nicio probă directă(!) a folosirii de către Adrian Năstase a influenței ori autorității sale asupra co-inclupaților. N-a existat vreo mărturie și cu atât mai puțin vreun înscris, înregistrare etc. care să ateste o faptă sau absența unei fapte a fostului premier care să fie asimilabilă folosirii influenței sau autorității. În schimb, în cazul respectiv, de pe urma acțiunii celor aflați sub influența și autoritatea sa, dl Năstase avusese un folos patrimonial direct și – cu excepția coinculpaților – exclusiv: bani intrați în contul propriu. Asta precum și alte circumstanțe ale cazului au dus la concluzia susținută de două complete de judecată ale ÎCCJ că Adrian Năstase se face vinovat de fapta prevăzută în articolul de lege citat mai sus.
În cazul dosarul ”Referendum” lucrurile stau foarte diferit. Dacă luăm în considerare doar validarea referendumului de demitere a președintelui, deși e clar că e un folos pentru inculpat, este unul nepatrimonial și cu siguranță că nu este exclusiv doar dlui Dragnea. (Și, ca paranteză, nu se poate spune că e necuvenit, desigur! – despre asta mai jos). Pe partea asta cazul este mai slab decât ”Trofeul Calității”. În schimb, în acest caz avem probată direct și cât se poate de categoric fapta de exercitare a influenței și autorității de lider de partid a dlui Dragnea: SMS-uri, adrese, interceptări etc. – toate probează solicitări imperative adresate de secretarul general PSD Liviu Dragnea membrilor de partid, inclusiv celor inculpați în dosar. În această privință diferența față de cazul ”Trofeul Calității” este categorică.
Dar nu e îndeajuns. Trebuie probate într-un fel sau altul toate elementele infracțiunii, așa cum este ea descrisă în lege. Nu există ”jumătate de infracțiune”; dacă un element lipsește, infracțiunea nu există. Ce a rămas în cazul ”Referendum” este probarea faptului că Liviu Dragnea a urmărit obținerea unui folos necuvenit. În cazul de față, prin asta se înțelege asigurarea validării referendumului de demitere prin intermediul fraudelor electorale. Repet, validarea referendumului în sine nu poate fi considerată folos necuvenit, căci este un scop politic legitim. Dacă ar fi atâta, sau dacă se va proba doar atâta, atunci cazul procurorilor împotriva dlui Dragnea va fi cu siguranță respins. În schimb, în clipa în care scopul urmărit de inculpat a fost validarea referendumului inclusiv prin mijloace care încalcă legea, atunci nu încape în discuție că e îndeplinită condiția pentru existența infracțiunii. Nu se poate concepe ca un folos obținut prin încălcarea legii să fie unul cuvenit. Însă procurorii trebuie să demonstreze diferența asta în fața instanței de judecată.
Bun, nu facem noi aici judecata formală, ea va începe la Înalta Curte anul viitor. Asta nu înseamnă că nu putem să analizăm la rândul nostru dacă într-adevăr rechizitoriul probează această diferență, dacă probează că scopul dlui Dragnea a fost validarea prin orice mijloace, inclusiv ilegale, a referendumului. Iar aici lucrurile seamănă din nou cu ”Trofeul Calității” – în comunicările probate în dosar dl Dragnea nu cere explicit încălcarea legii. Asta însă nu-l exculpă, desigur, întrebarea este dacă putea în mod rezonabil să prevadă că vor fi încălcări ale legii ca urmare a mesajelor sale. Or, ce anume se aștepta dl Dragnea să se întâmple – repet, la modul rezonabil! – în urma SMS-urilor în care le cerea imperativ activiștilor să meargă să aducă oamenii la vot? ”Legați” spune într-una din interceptări, într-un SMS subliniază că trebuie mers la oameni ”ACASĂ”. Ca paranteză, dosarul nu acuză ”mobilizarea alegătorilor” – orice va fi însemnând expresia asta – ci, între altele, constrângerea sau răsplătirea lor pentru vot, ambele interzise explicit de lege. La ora 19:33 dl Dragnea trimite un SMS din care citez: ”ne mai trebuie minim 300 de voturi pe SV (secție de vot)”, și adaugă că e ”foarte realizabil” – or, cum anume ar fi putut oamenii săi din teritoriu realiza așa ceva în interiorul legii, adică fără falsuri, promisiuni sau constrângeri? Ce se aștepta secretarul general să se întâmple în urma acestei cereri imperative? Hm? De ce anume le cere celor aflați sub autoritatea și influența sa de șef de partid, în mod repetat, ”curaj”? Curaj pentru ce anume? Etc. Soliditatea cazului împotriva dlui Dragnea este direct proporțională cu caracterul retoric al întrebărilor de mai sus.
