Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Patru obiectii despre finantarea cercetarii

de Alexander Baumgarten     Contributors.ro
Luni, 3 decembrie 2012, 14:19 Actualitate | Opinii


Alexander Baumgarten
Foto: Arhiva personala

Profesorul Ovidiu Pecican a intervenit recent, în România liberă (26 nov. 2012), în chestiunea evaluării proiectelor de cercetare, criticând faptul că ea a fost deschisă prea accentuat spre comunităţile ştiinţifice internaţionale în ultimele două sesiuni de finanţare a cercetării organizate de ANCS. Intervenţia domniei sale se remarcă prin câteva teze însoţite de un parfum literar greu egalabil, pe care mulţi dintre prietenii şi cititorii lui l-ar fi recunoscut chiar dacă nu şi-ar fi semnat intervenţia.

Teza articolului este: evaluarea „cu străini” este bună dacă ajută mediilor de cercetare locală să se conecteze unor comunităţi internaţionale adecvate tipului de cercetare ales şi să lucreze la standarde comune, dar ea este rea dacă devine obedienţă şi fetişizare a mitului „străinului” a priori mai bun decât orice cercetător român. Sunt de acord cu teza articolului. Dar, fiind de părere că, în mijlocul unei dezbateri înverşunate în jurul subiectului, parfumul literar al intervenţiei colegului meu viciază sensul spuselor sale, îmi îngădui câteva precizări menite să îi „decoloreze” ideile şi să ne clarifice acordul intelectual de adâncime al experienţei noastre de cercetare.

Teza se desparte pe mai multe ramuri care devin în cuprinsul articolului neclare şi distorsionate graţie culorii literare, incompletitudinii informaţiei, precum şi fervorii metaforice care le însoţeşte. Ele sunt patru: 1. Că cercetarea românească „stă rău” într-un sens absolut; 2. Că ea este prost finanţată; 3. Că „străinul” trebuie definit prin opoziţie cu cercetătorul român angajat într-o instituţie bugetată în România; 4. Că folosirea limbii engleze în aplicaţii este un rău în sine („cotă de slugărnicie memorabilă, de proporţii istorice”). Trebuie să îi mărturisesc prietenului şi colegului meu că sunt în dezacord cu aceste patru teze. Îmi propun să le nuanţez pe fiecare, pentru a le pune pe ele însele în acord cu teza principală a articolului.

1. „Răul” trebuie nuanţat: lucrurile nu stau precar într-un sens absolut în cercetarea românească, iar responsabilitatea „răului”, atât cât este, nu revine în ultimele decenii doar organizatorilor cadrelor de finanţare ale ei. Vorbim de creşteri considerabile: astăzi dezbatem public criteriile de finanţare, ceea ce în urmă cu câţiva ani era de neimaginat, numărul aplicaţiilor este deja atât de mare încât vorbim de o „cultură a aplicaţiei pentru finanţare” de dată foarte recentă; emigraţia intelectuală spre occident, dar şi programele de repatriere tind să fie treptat ambele depăşite: aceasta nu pentru că pleacă mai puţini tineri, (dimpotrivă, pleacă mai mulţi), ci pentru că nu se mai pleacă definitiv aşa cum nu se mai revine definitiv, ci se circulă mai mult, urmându-ţi interesele ştiinţifice. Abia pentru ştiinţa de azi nu mai există „iudeu, grec sau roman”. Chestiunea clamării hemoragiei de intelecte se poate încheia dacă încetăm să o deplângem sentimental, dar construim laboratoare în care să merite să vină cercetători foarte buni, români sau nu. La limită, putem imagina şi situaţia în care nu e nevoie nici de bani pentru aşa ceva: orice cercetător, dacă se va simţi atras de un material documentar sau de o tradiţie existentă în România, îşi poate face rost singur de bani pentru a lucra în România.

Cel mai mare bun câştigat al cercetării româneşti este o schimbare de accent: ea este cercetare înainte de a fi românească. „Românescul” ei este un mediu care poate fi înţeles şi respectat abia punându-l în relaţiile cu mediile similare. Răul nu trebuie gândit autoreferenţial, ci în raport cu terenurile comune de evoluţie ştiinţifică cu orice cercetător. Suntem buni deoarece am început să ne dotăm laboratoarele, suntem buni deoarece ne motivează spaima că nu suntem destul de buni, dar încă nici un cercetător român nu a câştigat un ERC ca director de proiect şi venind din partea unei instituţii din România. Ungurii, polonezii, bulgarii au câte 1-2 proiecte câştigate. Noi am făcut paşi mărunţi în această direcţie: nu am câştigat, dar avem evaluatori la ERC (şi atunci: noi suntem „străinii” lor?).  La ERC sunt banii europeni pentru cercetare, pe care, fireşte, i-am dori. Atunci, integrarea europeană şi rezerva faţă de evaluatorii străini sunt în profundă contradicţie.

2. Chestiunea finanţării cercetării este reală, dar nu trebuie clamată retoric. Toţi dorim mai mult, dar important este şi modul în care împărţim ceea ce avem. În ultimii doi ani, ponderea finanţării umanistelor a crescut considerabil. „Cultura aplicaţiei” la proiecte de cercetare a adus universitatea din Cluj pe primul loc al ratelor de succes. Totuşi, într-un comunicat devenit peste noapte celebru, lansat de ANCS, banii cheltuiţi pe evaluatorii străini nu sunt exprimaţi în lei noi, ci în lei vechi: în cazul absurd al unei evaluări gratuite, ponderea finanţării ar fi crescut cu 2 sau 3 proiecte finanţate. Modelul de evaluare este strict cel internaţional, cel căruia i se supune orice cercetător din lume, dar ponderea finanţării cercetării ţine de posibilitatea unui buget existent. De aceea, cred că este mai actual şi mai realist să apărăm distribuţia finanţării în favoarea cercetării fundamentale, într-o proporţie onestă cu cercetarea aplicată, în loc de a cere în general doar mărirea bugetului. Mai mult decât reiese din spusele colegului meu, mă tem că va trebui să apărăm amândoi pe viitor valoarea cercetării fundamentale şi a finanţării ei în faţa unor minţi înguste care reduc efectul cercetării la efectul imediat şi industrial al ei.

3. Chestiunea „străinului”, cea mai controversată azi, deoarece alimentează orgolii naţionaliste extreme (de care ştiu cât de străin este colegul meu), este formulată confuz. „Străinul” nu trebuie înţeles ca fiind evaluatorul care, din afara României sau din diaspora, „corectează” o distribuţie financiară pe care „noi” am fi incapabili să o facem. „Străinul” este doar o persoană diferită de un aplicant la un proiect de cercetare, dar cu un grad de competenţă egal sau mai înalt faţă de cel din urmă. El trebuie să fie suficient de străin pentru a putea evalua corect. Principial, el poate fi român sau străin (e interesant că nu ne punem problema dacă el vine din mediul de stat sau din cel privat, dar poate că umoarea corespondentă acestei distincţii este de ordinul viitorului apropiat). Prevederea legală care cere ca evaluatorii să fie cel puţin jumătate din alt stat nu este principială, ci ilustrează o stare de fapt: nu pentru că am fi incompetenţi, ci pentru că suntem o comunitate prea mică de cercetători şi ne cunoaştem între noi, nu satisfacem adesea nici criteriul unei evaluări obiective, nici criteriul unei evaluări profesionale. Suntem toţi cei mai buni, dar atât de puţini încât oricine îşi evaluează conaţionalul îl va „ghici”, în ciuda oricărei anonimizări. Ne dorim să abordăm teme atât de specializate, ceea ce este în sine excelent şi natural, încât vrem să fim evaluaţi de persoane competente, care nu există, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, în România. Colegii noştri polonezi fac evaluare „cu străini” de ani de zile, ciprioţii la fel. Apoi, este ciudat că nimeni nu compară numărul evaluatorilor „străini” pe care îi folosim cu numărul românilor cu înalte competenţe care sunt şi ei, la rândul lor, evaluatori pentru alte organisme de finanţare a cercetării din „străinătate”.

Dar rezerva faţă de evaluatorul străin corespunde şi unei atitudini de cercetare pe care o recunoaştem rar: este suficient să citim titlurile proiectelor finanţate în ultimii ani pe ştiinţe umaniste şi să le comparăm cu cele din alte domenii. Dacă în alte domenii avem inerent teme universale (nu există, slavă Domnului, o matematică naţională), temele umaniste sunt covârşitor teme specifice României. Ele sunt necesare, pledez pentru ele, dar ştim cu toţii cât de uşor se transformă acestea într-un localism unde nu mai există universalitate, cât de uşor hrănesc ele mituri identitare şi o spaimă de a ieşi pe terenul universalului. Şi, mai ales, cât de natural sunt ele privite ca o feudă locală a cercetării. Îmi place să cred că putem fi destul de buni ca să studiem istoria universităţii din Praga sau postmodernismul literar portughez pe cât de buni egiptologi au nemţii. Nu e vorba de a sacrifica preocuparea pentru specificul local, ci de a critica faptul că sensul termenului „universal” se schimbă de cum ieşim sau intrăm în România.

4. Criteriul redactării aplicaţiilor în engleză nu este o slugărnicie. Engleza nu este preferată ca limbă, ci ca utilitate. Dacă am scrie totul doar în română, am închide graniţele cercetării şi am vorbi despre ştiinţe naţionale. Engleza exprimă doar nevoia unei limbi comune. Şi eu preferam latina, care în multe cazuri e mai clară şi ne provoacă mai mult la analiză lingvistică a gândirii decât orice limbă modernă. Apoi, a invoca anii constituirii identităţii naţionale (1821, 1848, 1918 etc.) nu este relevant pentru cercetarea ştiinţifică. Nu vreau doar să spun că frontierele cunoaşterii nu sunt naţionale (nu cred că limba română i-a ajutat sau tocmai i-a împiedicat pe ardeleni să inventeze caloriferul!), ci subliniez o teză mai tare: că identitatea naţională are cu totul alt sens azi decât a avut pentru blocul ultimelor două secole ale mileniului trecut şi că, pentru a ne cultiva identitatea culturală, invocarea evenimentelor politice ale consolidării statului naţional are sens numai dacă este serios trecută prin filtrul critic al relativizării istorice. De aceea, problema nu este în ce limbă scriem, ci cât de riguros şi de onest iubim şi vrem să fie stimat ceea ce scriem.


Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro








Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















668 vizualizari

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by