Sistemul judiciar românesc se tânguie, de ani buni, în convalescenţă. Imaginea sa în ochii lumii de-acasă sau de peste zări este şifonată şi arată greu de netezit. Apărătorii săi par a avea şubreda credibilitate a unor avocaţi din oficiu trimişi să reprezinte criminalul prins la locul faptei. Capacitatea de revigorare sistemică este slăbită de abulie şi măcinată de artroză.
Cam asta pare a fi simptomatologia pe care se întemeiază verdictele cu privire la justiţia autohtonă. O justiţie plasată în coada clasamentelor încropite de sondajele care măsoară încrederea populaţiei în instituţiile statului.
Primele motivaţii care explică amplasamentul jenant al sistemului judiciar în concursurile de miss instituţii sunt, într-o cauzalitate cronologică, cele perceptibile pe baza primei palpări. N-aş insista asupra lor, ci le-aş evoca doar în treacăt, fără pretenţia unei juste sistematizări. Întâi, neîncrederea de principiu în justiţia mundană şi mefienţa scepticului care are serioase rezerve că o instanţă exterioară va avea înţelegerea şi competenţa necesare să releve esenţa adevăratei (sale) dreptăţi. În al doilea rând, viciile reale, ascunse sau aparente, după caz, denunţate cu îndreptăţire în cvasiunanimitatea rechizitoriilor împotriva sistemului: incompetenţa unor jurişti practicieni (magistraţi, avocaţi, notari, executori judecătoreşti), corupţia şi traficul de influenţă, lacunele din sistemul de formare şi instruire profesională, divergenţele orientărilor jurisprudenţiale, deficienţele de organizare instituţională, instabilitatea legislativă cronică, insuficienţa resurselor logistice şi financiare, incoerenţele de expresie a voinţei politice relative la subiect ş.a.m.d.
Separat de aceste handicapuri (o parte dintre ele identificabile şi la case mai mari), cred însă că imaginea cu purici a justiţiei române vine şi dintr-un semnal viciat de interferenţe specifice locului. Ele sunt acelea asupra cărora aş zăbovi pentru că ele, laolaltă, tind să absolutizeze viciile de care vorbeam şi să transforme sistemul judiciar într-un soi de ţap ispăşitor pentru toatele relele care ne amărăsc viaţa. Am în vedere aici neîntemeiate condamnări ale justiţiei pronunţate de Înalta Curte a Presei.
Nu vreau câtuşi de puţin să contest rolul presei scrise şi al televiziunii în asigurarea necesarei transparenţe a relaţiei justiţiei cu justiţiabilii. Mass-media are menirea să semnaleze carenţe, nereguli şi excese susceptibile să afecteze actul de justiţie, iar libertatea informaţiei este, şi în acest domeniu, o garanţie constituţională a bunei funcţionări a sistemului, a promovării legalităţii şi educaţiei juridice.
Din păcate însă, prin verdicte nenuanţate şi excesiv de severe, anumiţi jurnalişti îşi arogă adesea în relaţia cu justiţia autoritatea de ultim cenzor şi oracol suprem. O poziţie pe care mass-media însăşi pare să şi-o întemeieze pe auto-proclamatul statut de „putere în stat”, pe competenţele juridice nemăsurate ale reprezentanţilor săi de seamă, pe efectele mediatice ale judecăţilor în direct. Să le luăm pe rând…
Un prim exces al unor jurnalişti în relaţia cu justiţia este aroganţa auto-poziţionării. Presa se recomandă, carevasăzică, ca a patra putere în stat. Fiind practic singura necenzurată, se comportă adesea ca prima şi suprema putere. Potrivit propriilor evaluări, legitimitatea ei nu trebuie, pare-se, pusă la îndoială, aşa că dreptul ei de-a judeca justiţia poate fi calificat ca nelimitat. De aici, şi excesele în numele sau, mai degrabă, sub pretextul unor principii precum transparenţa actului de justiţie: exagerata imixtiune a unei părţi din mass-media în procedura urmăririlor penale, lezarea dreptului magistraţilor la propria imagine şi la viaţă privată, încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, nesocotirea unor principii fundamentale de funcţionare a sistemului judiciar. Asta ca să nu mai punem la socoteală efectele nocive ale şantajului şi ale manipulărilor prin presă care duc la decredibilizarea justiţiei în general.
În al doilea rând, excesele în critica sistemului judiciar au o cauză şi în grandomania competenţilor în drept. Jurnalistul român este specialist nu doar în politologie, economie, psihologie şi fotbal; el a devenit, mai nou, şi-un foarte bun cunoscător în ale dreptului, motiv pentru care se aventurează pe teritoriul raţionamentelor juridice cu nonşalanţa peştelui în apă. Încrezători în simţul lor de dreptate, mândri de jargonul juridic proaspăt achiziţionat, pătrunşi de importanţa misiunii de ultim justiţiar, unii jurnalişti români se adună care de pe unde în Înalta Curte a Presei. Este tribunalul care îşi arogă suprema competenţă să judece justiţia: să-i poprească procedurile ca fiind prea formale, să-i sechestreze instituţiile de drept ca fiind prea vechi, să-i execute silit credibilitatea ca bun ipotecat de mass-media. Înalta Curte a Presei devine, aşadar, forul suprem în faţa căruia justiţia se ploconeşte adesea cu căciula-n poală ca să-i fie recunoscute statutul şi menirea.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
