Istoricul Remus Tănasă, autorul volumului „Apostolul națíunii“ Mazzini și nașterea României moderne, apărut recent în colecția Istorie a Editurii Humanitas: La 24 ianuarie 1859 s-a așezat ultima cărămidă de la temelia statului române modern. Însă, pentru a construi temelia, a fost nevoie ca terenul să fie mai întâi curățat și, totodată, mortarul pregătit.
Cel mai important reprezentant al oamenilor ce doreau o schimbare însemnată în Europa de la jumătatea secolului al XIX-lea a fost italianul Giuseppe Mazzini. În privința Italiei, acesta dorea unificarea; în privința Europei, acesta propunea dărâmarea statelor monarhice și înlocuirea lor cu republici care să marșeze laolată cu ideea de națiune, altfel spus, cu state-națiune republicane. În consecință, Mazzini a fost poreclit „apostolul națiunii” iar ideea-forte care i-a inspirat pe pașoptiști a fost tocmai ideea de națiune.
Românii au reușit la 1848 să ia parte la „primăvarea popoarelor” și să demonstreze că sunt capabili să fie națiune de sine stătătoare. Revoluția din Muntenia a atras atenția și simpatia lui Mazzini, a cărui companie era căutată de revoluționarii europeni. În aceste condiții, a fost normal ca pașoptiștii să se apropie, să conlucreze și să preia unele idei mazziniene. Este de ajuns să menționăm că cel mai mare dintre Brătieni, Dumitru Brătianu, a fost cooptat de Mazzini în Comitetul Central Democratic European de la Londra (1850-1853), de unde au fost lansate mai multe manifeste patriotice către „populațiile române”. Totodată, Mazzini a luat partea românilor în disputa privitoare la Transilvania, și l-a sfătuit pe Dumitru Brătianu să renunțe la orice formă de republicanism pentru a realizat unificarea Principatelor, iar ulterior pentru a obține independența lor.
Un fragment din volum:
”Momentul 1848 muntean a fost decisiv pentru o întreagă posteritate, amici şi inamici – în termeni schmittieni – întorcându‑se ideatic în timp către acest moment pentru a‑şi nuanța propria identitate politică. Drept urmare, în funcţie de poziţionarea intelectuală faţă de anul 1848, elitele româneşti se vor apropia şi încadra într‑una din cele două tabere politice principale care s‑au format în cea de‑a doua parte a secolului al XIX‑lea, cea liberală și cea conservatoare.
Chiar dacă contactul lui Ion C. Brătianu cu Mazzini a fost mai redus, și fratele mai mic dintre Brătieni a fost un important membru al liberalilor radicali. După cum a observat istoricul Apostol Stan, maturizarea politică a lui Ion C. Brătianu a determinat ieşirea treptată din scenă a ideilor radicalilor munteni, majoritatea organizaţiilor din teritoriu intrând în componenţa Partidului Naţional Liberal şi în lui C.A. Rosetti, care a considerat că Ion C. Brătianu a trădat idealurile de la 1848, şi a celorlalte „defecţiuni“ din sânul familiei liberale, ideile radicale au fost exprimate în continuare mai ales de fracţioniştii moldoveni şi de George Panu.
La 9 mai 1875, Paul Bataillard constata că „nu mai există nici o partidă radicală în România“, referirea fiind la adresa grupării din Muntenia. Acelaşi Ion C. Brătianu întăreşte constatarea lui Bataillard afirmând că „tot trecutul nostru dovedeşte că nu suntem revoluţionari de meserie; chiar dacă ar fi unii ca aceştia între noi, ei au putut învăţa în mijlocul nostru că revoluţiunea nu este decât un mijloc dureros, extrem, iar niciodată nu se cunvine să fie un scop“.
Maturizarea politică a liberalismului autohton, întruchipat mai ales de PNL, deși încă tributar reflexelor stângiste de la începuturi, a fost observată peste ani și de liderul junimist Titu Maiorescu. Într‑un discurs parlamentar din 29 aprilie 1913, i‑a recunoscut lui Ion C. Brătianu meritul de a fi contribuit la normalizarea vieții politice românești prin fixarea constituționalismului ca punct de reper: „În lunga mea, de altminteri neînsemnată viață politică, am avut prilejul, ca opozant conservator, să relev marele merit al lui Ioan Brătianu, care dintr‑un partid, care le început ne părea nouă, după diferitele manifestări ale lui, ba republican, ba dispus la revoluțiune, a făcut un partid de disciplină monarhică, constituțională“.
Însă, până ca Vizirul să ajungă la maturizarea politică „eliberatoare“ pentru liberalismul românesc, a parcurs un lung drum intelectual. Să amintim că același Ion C. Brătianu a semnat în 1853 și articolul „Naționalitatea“, un text care sugera o amprentă etnică a națiunii și care cuprindea o serie de elemente doctrinare ce apropiau emfatic viziunea sa de cea a lui Mazzini. Era vorba despre o opțiune radicală pentru acele timpuri, dar care, mai ales prin obstinația și prestigiul lui Mazzini, a reușit să‑și facă loc pe eșichierul diplomatic de secol XIX. Genovezul a fost cel care a insistat asupra legăturii dintre libertate și națiune, idee care și‑a găsit susținerea cea mai manifestă odată cu discursul fostului președinte nord‑american, Woodrow Wilson, perspectiva „autodeterminării popoarelor“, chiar dacă privitoare la contextul din Austro‑Ungaria, era privilegiată în celebrele „paisprezece puncte“ wilsoniene pentru restabilirea păcii de pe Bătrânul Continent la sfârșitul Primului Război Mondial.
Dacă Mazzini a fost cel care a teoretizat cel mai caustic ideea de națiune, meritul pentru descătușarea politică a conceptului aparține celor implicați în fenomenul revoluționar din anii 1848–1849. Ulterior, oamenii de stat nu și‑au mai permis să neglijeze acele comunități care au dorit să devină și să fie națiune, după cum nu au mai putut să nesocotească dezideratul unei oarecare echități atât la nivelul indivizilor, cât și la cel al națiunilor. Momentul valah din 1848 și exilul care a urmat pentru protagoniști au adus națiunea română pe harta diplomatică și mentalitară a Europei. Totodată, asemenea mazzinienilor italieni, indiferent dacă au rămas sau nu adepți până la capăt ai genovezului, pașoptiștii își formează conștiința de sine ca lideri ai unei Românii viitoare, ai unei țări care pentru început ar fi trebuit să devină unitară și independentă. Iar dacă domnia/ monarhia ducea spre asemenea deziderate, republica putea să mai aștepte. Modelul lui Mazzini avea să inspire mulți pașoptiști, dar avea și să alimenteze câteva fracturi ideologice în cadrul incipientului liberalism românesc, căci nu toți foștii colaboratori mazzinieni autohtoni s‑au dezis în totalitate de memoria fostului astru al revoluționarilor europeni de la 1848–1849.”
***
REMUS TANASĂ este cercetător în cadrul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol“ – Academia Română, filiala Iași, doctor în istorie al Universității „A.I. Cuza“ din Iași (2016), cu studii de specializare la Roma. A absolvit Facultatea de Istorie a Universității „A.I. Cuza“ (2008) și Facultatea de Ştiinţe Politice din Perugia, Italia (studii de licenţă, 2011, și masterat, 2013). Domeniile de interes sunt Risorgimento‑ul italian și european, istoria ideilor politice de secol XIX și „chestiunea armeană“. A publicat numeroase studii și articole în reviste științifice, printre care Anuarul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol“, East European Journal of Diplomatic History, St
