Recent aparut in Colecția Memorii/Jurnale a editurii Humanitas, volumul Copilul și dictatorul de Marion Le Roy Dagen, Xavier-Marie Bonnot este recomandarea editurii pentru cititorii sai in aceste zile de izolare.
Cartea a carei traducere este semnata de Marieva Ionescu reprezinta mărturia emoționantă a unei copile abandonate în orfelinatele din România lui Ceaușescu.
Măriuca vede lumina zilei în 1976 – unul dintre cei două milioane de copii născuţi în urma decretului prin care Ceauşescu voia să dea un impuls demografiei României. Abandonată de mama ei pe când nu avea nici un an, este plasată într-un orfelinat. Zeci de mii de copii cad victime în aceste adevărate lagăre de concentrare ale dictaturii ceauşiste. Măriuca are însă noroc: este adoptată la 6 ani de către un cuplu de francezi. Majoritatea copiilor din orfelinatele României nu aveau să fie niciodată adoptaţi. Copilul și dictatorul este o carte despre căutarea identităţii, despre căutarea de sine după o copilărie amputată.
„În copilărie, șoptește Marion privind fix spre o ușă, eram foarte marcată de semnele de hospitalism pe care le vedeam la colegii mei. Mi‑au rămas în minte acești copii de o tristețe sfâșietoare, privind temători departe, în gol. Și eu aveam stereotipuri, mă legănam, nu dormeam bine, nu puteam să fiu atentă și mă temeam de orice «plecare». Cea mai puternică amintire e absența iubirii, a afecțiunii, a prezenței și privirii adulților.“
MARION LE ROY DAGEN s-a născut în 1976, la Aiud, județul Alba. Locuiește în Toulouse și lucrează ca şef de serviciu în domeniul socio-educativ. Din 2015, este membră fondatoare a asociației franceze „Orphelins de Roumanie“ (AFOR), care-și propune să ajute persoanele adoptate născute în România să-și descopere originile.
XAVIER-MARIE BONNOT s-a născut în 1962, la Marsilia. Scriitor și realizator de filme documentare, este autorul volumelor: La Dame de pierre (Belfond, 2015, Premiul pentru cel mai bun roman francofon la festivalul de la Cognac; Pocket, 2016), La Vallée des ombres (Belfond, 2016), Le Dernier Violon de Menuhin (Belfond, 2017), L’Enfant et le dictateur, împreună cu Marion Le Roy Dagen (Belfond, 2018) și Tombeau d’Apollinaire (Belfond, 2018, Premiul pentru roman istoric).
Fragmente:
În următorii ani, Marion se întâlnește de mai multe ori cu Ana. Și își scriu. Fata abandonată încearcă să facă lumină asupra primilor săi ani de viață. Dar adesea răspunsurile mamei biologice nu sunt la înălțimea așteptărilor ei. Marion crede că Ana o minte, începe să aibă bănuieli și uneori chiar ajunge s-o urască, fără să-ncerce vreodată s-o înțeleagă.
Căutarea originilor nu s-a încheiat nici pe departe cu acea întâlnire din iulie 2000. După ce Marion pleacă înapoi în Franța, Ana pornește în căutarea lui Nicolae. Vrea să-i împărtășească vestea care i-a dat viața peste cap de-atâtea zile. Bărbatul acesta care poartă responsabilitatea necugetării trebuie să dea socoteală la rându-i.
Ana îl roagă pe Ion s-o ajute.
— Nu-l cunosc personal, spune fostul cadru de partid, dar am auzit câte ceva despre el. Ar fi bine să mergi să întrebi la gară și la atelierele din preajmă. Dacă încă lucrează, acolo trebuie să fie.
Ana se duce la gara din Alba Iulia, întreabă mai mulți funcționari pe care-i întâlnește. Nimeni nu-l cunoaște. Lucrează la ateliere, dincolo de calea ferată, dar la care serviciu?
Unele clădiri sunt dezafectate, altele găzduiesc locomotive cu aburi care așteaptă să fie casate. Ana insistă. Nici paznicul nu-l cunoaște pe Nicolae.
— Nu mai sta pe-aici, adaugă bărbatul cu șapcă.
Până la urmă, întâmplarea, pura întâmplare, o va ajuta să-l găsească. Întâlnirea, ca într-un film de demult, nu departe de gară. Pe trotuar. Nicolae trece pur și simplu prin preajmă. Merge la serviciu.
— Îți mai aduci aminte de mine?
Pentru Ana, regăsirea e amară. Pentru iubirea ei din tinerețe, e suprarealistă. Nicolae tresare și imediat maschează surpriza cu un zâmbet.
— Sigur că mi-aduc aminte, spune el fără s-o privească în ochi.
Ana nu mai simte nimic pentru bărbatul acesta. Nici măcar furie. Nu credea că o să fie în stare să-l înfrunte, după atâția ani. A lăsat-o de izbeliște.
— Avem o fiică împreună. Am abandonat-o, fiindcă m-ai părăsit. Dar acum o lună am văzut-o.
— Unde?
— A venit să mă caute.
Ana îi povestește totul. Despre abandon, adopție și întoarcerea fiicei ei. Nicolae o ascultă și își dă seama ce viață crudă a avut femeia aceasta. El nu mai e fotbalistul de succes de odinioară, cel care-i uimea pe suporteri cu o pasă abilă, cu un șut bine țintit. Lumea muncitorească îi macină pe îngerii stadioanelor la fel ca pe toată lumea. După o accidentare gravă, n-a mai fost răsfățatul partidului și a devenit muncitor la atelierele CFR, apoi a urcat treptele până a ajuns maistru. În curând iese la pensie. „Greșeala“ tinereților lui îl privește acum în ochi fără milă.
— Cum arată?
Ana îi întinde o fotografie pe care i-a lăsat-o Marion. O privește o clipă și i-o înapoiază, emoționat. Nu știe ce să creadă despre ființa aceea tunsă scurt, cu aer de franțuzoaică. O femeie de 24 de ani, mică de statură, brunetă, drăguță. Nicolae se înfioară. Se gândește la familia lui, la soția care nu știe nimic și care e destul de dificilă. La fiul și la fiica lui, care de-acum s-au ales cu o soră.
— Vino mâine, îi spune el, la aceeași oră. O să-ți dau ceva pentru ea.
A doua zi, la ora 10, Ana merge încolo și-ncoace prin fața gării. Nicolae întârzie. La fel ca pe vremea când îl iubea. Când se ivește de după colțul Poștei, pare mai bătrân. Se vede imediat că nu mai e în formă.
— Uite, să-i trimiți fotografia asta.
O poză cu toată familia lui. De la căsătoria fetei. Nicolae e în dreapta, ținând în mână o lumânare înaltă, cum e obiceiul. Poartă un costum negru frumos și cămașă albă descheiată la guler. Soția lui e pe partea cealaltă și ține și ea o lumânare identică. Pare o femeie autoritară. În centru, tânăra mireasă, într-o rochie lungă, albă, cu un buchet de flori în mână. Soțul ei poartă un costum bordo și o cunună pe cap. Fiul cel mic al lui Nicolae stă ghemuit în fața ei. Poza a fost făcută într-un loc ciudat. O peluză în apropierea unei grădini. În depărtare, se zăresc zidurile cetății Alba Iulia. Tânărul mire e de-o seamă cu Marion, fără câteva luni: 24 de ani.
O altă nuntă va avea loc în anul 2009. Marion și Tristan spun da, după care urmează o mare petrecere. Spectaculoasă, cum se obișnuiește în sud-vest. Robert și Édith sunt în al nouălea cer. Fiica lor e cu adevărat fericită. Să spunem că Tristan este remediul-minune.
*
Apoi încep întrebările. Marion crede în continuare că mama ei a abandonat-o la naștere.
— Nu, răspunde Ana. Am dus-o și la spitalul din Alba Iulia. Am rămas cu ea acolo s-o alăptez. Am lăsat-o abia în octombrie, când m-am întors la școală.
Marion se întoarce spre Dan, cu privirea de gheață.
— N-aș vrea să se justifice.
Dan își aprinde o țigară ca să-și mascheze jena. Ana, din colțul ei, a înțeles ce-a spus Marion.
— Directoarea leagănului mi-a zis: „Faci ce vrei, dar să nu uiți că ești bolnavă și că n-ai unde să stai. Oricum, n-o să-ți lase fata. Trebuie să-ți dai acordul să fie adoptată.“ Așa că m-au obligat să-mi dau acordul. Directoarea mi-a zis să mă gândesc și să-i răspund peste două zile.
— Și ce i-ai răspuns? întreabă Dan.
— A zis că oricum n-o să pot să păstrez fata. Eram bolnavă și credeam că o să mor și-o să rămână singură. De-aia… Cum să spun?
— Nu știai ce să faci?
— Da, nu știam ce să fac.
Pe tot parcursul dialogului, Marion n-a scos un cuvânt. Impasibilă, cu privirea încordată. După un moment de tăcere, se adresează lui Dan.
— Mă miră unele informații. Dar cred că nu e vina ei. Cred că a fost o problemă de comunicare și că n-am înțeles până acum multe.
De paisprezece ani, de când își cunoaște mama, Marion a acumulat o mulțime de lucruri nespuse. Timpul s-a scurs în lungi tăceri, perioade în care n-au vorbit deloc sau aproape deloc. N-o credea pe mama ei. Amărăciunea și neîncrederea au împiedicat-o să-i pună cele mai importante întrebări. Nici Ana n-a știut să intre în viața fiicei ei, din cauza timidității și a sentimentului de vină. Obstacolul limbii a adâncit și mai mult confuzia. Imposibil să vorbească numai ele două, în intimitate, nu prin intermediul unui interpret sau prin scrisori în care nici una nu știa să-și exprime pe deplin sentimentele.
Ana ține la piept fotografia de când s-au întâlnit prima dată. Mâinile ei poartă urmele anilor petrecuți la banda din uzina metalurgică. Ca multor români, viața grea i s-a întipărit și pe față. Ochii ei mici au în colțuri riduri adânci.
— După Revoluție, spune ea, când s-au deschis granițele, m-am întrebat ce mai face fiica mea. La zece ani după Revoluție, am început să mă gândesc că poate fusese vândută de regimul lui Ceaușescu. Poate că nu fusese o adopție, ci o vânzare.
Marion ascultă fără să clipească. Înregistrează fiecare cuvânt pe care-l traduce Dan. Încet-încet, povestea acestui abandon începe să se limpezească. Furia pe care a simțit-o întotdeauna față de mama ei ascundea bucăți întregi de adevăr care așteptau să fie dezvăluite. Cu siguranță că pentru asta era nevoie de o cameră de filmat și de cineva care să pună întrebări.
Seara, Marion se întoarce acasă la Ana. I se pare că a căzut o barieră. Vrea să i-l arate pe fiul ei pe Skype. În direct. După ce mănâncă, o invită să vină să-l vadă pe ecranul tabletei. Reușesc să stabilească legătura. Pierre, care a împlinit un an, stă pe genunchii tatălui lui. Ana e emoționată. Îi vede pe Tristan și pe nepoțelul ei încercând de zor să atingă camera care-l filmează.
— E foarte drăguț.
Marion e fericită. O privește cu atenție pe mama ei biologică, îi observă reacțiile, îi citește pe față și în licărirea din ochi bucuria întâlnirii cu nepotul ei.
— Comment ça va, Pierre? întreabă Ana, cu un accent perfect.
După câteva secunde, Pierre spune: „Maman! Maman!“
— Spune des mama.
Ana zâmbește. Repetă de mai multe ori, clătinând din cap: „ma-ma, ma-ma“. Apoi întreabă:
— Și mama Édith?
Marion nu înțelege imediat întrebarea. Se încruntă. Din nou în gardă. Dan traduce.
— Mama Édith!
Marion nu răspunde. Mai târziu, după multe pahare, scoate cele câteva fotografii care i s-au făcut după adopție. Într-una e în avion, între tata și mama. Ana se uită la poză. Îndelung. În liniște. Tăcere apăsătoare. Nu poate să-și ia ochii de la ea. După câteva minute, Radu sparge gheața:
— Spune ceva, Ana.
— Mi-ar fi plăcut să-i cunosc. Robert, tatăl tău, știu că a murit.
— Poți să-i transmiți, îi spune Marion lui Dan, că tata, înainte să se îmbolnăvească grav, chiar voia s-o cunoască pe Ana. Voia să-i mulțumească pentru că mi-a dat viață.
Ana clatină din cap. Fără să-și ia ochii de la fotografie. Poartă pe umeri o povară de-o viață. Greșelile – nu sunt prea multe. Loviturile vieții. Munca în uzină. Lumea aceea închisă din care n-a ieșit decât când a plecat să lucreze ca menajeră în Italia, la fel ca multe românce. Marion îi întinde încă o fotografie. Cea făcută de Robert și Édith în biroul doctoriței Mitea. Culorile sunt șterse. Fetița, îmbrăcată într-un costumaș roșu, se uită spre Édith, cu ochii plini de speranță. Ține un ursuleț de jucărie în brațe.
— Așa erau vremurile, șoptește Ana. Și regimul. Acum ce să facem? După treizeci de ani…
*
În 2016, Marion i-a anunțat pe Nicolae, pe Ana și pe Nicușor că documentarul realizat de Ursula va fi proiectat în avanpremieră în România la Festivalul Internațional de Film de la Sibiu. Și a avut apoi o mare surpriză când la intrare a oprit o mașină cu trei persoane la bord: tata, mama și fratele.
„Am fost foarte fericită. Au venit toți trei cu aceeași mașină, au bătut un drum lung. Mi-am spus: au ținut să mă vadă. Nicolae și Ana se străduiesc cât pot să-mi facă bucurii. Cu multă inteligență și cu delicatețe.“
Pierre i-a schimbat viața lui Marion. Descoperă abia acum ce înseamnă copilăria, lucrurile simple care ei i-au fost furate. Fiecare zi e o nouă minune. Fiecare progres. Gângurelile pe care le scoate, stângace, Pierre. Primii pași. Primele cuvinte. Marion a înflorit datorită fiului ei. În fiecare după-amiază, îi povestește ce-a făcut la școală. Se joacă tot timpul, își inventează povești cu eroi greu de imaginat.
„Uneori mă gândesc: oare eu cum am trăit toate astea? N-am nici o idee. O gaură neagră în existența mea. Dar apoi îmi spun că așa a fost să fie. După întâlnirea cu Nicolae, mi s-a luat o piatră de pe inimă. Furia a dispărut aproape de tot. După o etapă de resemnare, am ajuns și la acceptare.“
Marion nu e complet împăcată. Oare va fi într-o zi? Cicatricile rămân. Faptul că și-a regăsit tatăl a ajutat-o să se deschidă. Generozitatea nu vine niciodată de la sine. Copiii adoptați devin cel mai adesea adulți egocentrici. Marion e o excepție.
În 2015, a căutat toate blogurile și site-urile de asociații în legătură cu fenomenul abandonului din România. În aprilie 2015, o întâlnire. Laura Giraud, adoptată, ca și ea.
„Ne-am pus pe treabă, visam să creăm ceva prin care să fim de ajutor. Pur și simplu. Am înființat o asociație pentru copiii abandonați. Ne-am dat seama că lipseau o grămadă de lucruri. Prea puține organisme care să se ocupe de persoanele adoptate din România. Dimpotrivă, exista o mare asociație a părinților adoptivi. Voiam ca lumea să știe că și noi existăm. Pe 21 septembrie 2015, am creat Asociația franceză «Orphélins de Roumanie» (AFOR). Am așteptat și am făcut anunțul pe 20 noiembrie, ziua internațională a drepturilor copilului.“
Foarte curând, asociația a primit numeroase solicitări de la persoane adoptate. Marion și Laura au descoperit multe subiecte tabu și o enormă suferință. Adulți căutându-și un sens în viață, rădăcinile, povestea. Esențialul.
„Mi se pare firesc ca orice ființă umană să simtă nevoia să știe cine e și de unde vine, la fel cum trebuie să știe încotro merge, de cine e legată. Mă gândesc că o persoană adoptată păstrează dorința aceasta profundă să afle de ce și cum a devenit un copil abandonat, să-nțeleagă dorința părinților biologici și ce loc ocupă în istoria lor familială. Are nevoie să se recunoască într-un trecut, să se înscrie într-o istorie și să știe că s-a născut din dorința de viață. E o căutare identitară.“
