In Sibiu, mai sunt 70 de fosti detinuti politici. Cel mai tanar are 65 de ani. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului cauta morti prin cimitire. Fostii detinuti politici, cei care mai sunt inca in viata, spun ca autoritatile nu mai au pe cine sa investigheze, pentru ca tortionarii comunismului au murit. Nici ei, victimele comunismului, nu mai au putere.

Din 600 de membri, cati erau in Asociatia Fostilor Detinuti Politici Sibiu, in 1990, au mai ramas 70.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din Romania (IICCR) a cerut Parchetului Militar anchetarea a 220 de fosti comandanti ai inchisorilor comuniste, sub aspectul savarsirii infractiunii de genocid „Participarea a fost colectiva, responsabilitatea revenind in primul rand fostilor comandanti de inchisori, colonii si lagare de munca in care erau aplicate astfel de tratamente

inumane”, se mai arata in comunicatul institutiei. Membrii Asociatiei Fostilor Detinuti Politici Sibiu spun ca acest demers a venit prea tarziu, pentru ca acestia au murit de mult.

„M-au intrebat razand, cati ani cred eu ca am luat. Le-am zis ca 15. Au ras si mi-au zis ca nu mi-au dat decat 10. «Vezi mai Berghezene ca suntem de treaba?»”, Ilie Berghezan

„Noi am mai rezistat, pentru ca eram inca tineri cand ne-au arestat. Suntem luati din 1948. Eram elevi sau cel mult studenti. Ei daca aveau atunci 40, 50 de ani, nu aveau cum sa mai traiasca pana acum. Dupa Revolutie, Ticu Dumitrescu a sustinut ca trebuie cercetati. Daca se facea atunci, era bine.

Dar nu s-a facut, pentru ca multi mai erau inca in activitate”, spune unul din fostii detinuti, Ilie Berghezan.

Oamenii lui Craciun

Pentru fostii detinuti politici din Sibiu, cuvantul „craciun” nu le aduce decat tristete. Aproape toti au fost arestati in perioada 1948 - 1954 de comandantul securitatii din judet: Gheorghe Craciun. „Era un calau. Daca nu batea el, punea pe altul”, spune un fost detinut, Zaharie Urdea.

Intre 1958 - 1964, Gheorghe Craciun a fost comandantul Penitenciarului Aiud. Dupa revolutie a fost cercetat, anchetat, judecat. A murit insa inainte de a-si implini pedeapsa. Potrivit rechizitoriului prin care Craciun a fost deferit justitiei, exterminarea detinutilor a avut un caracter organizat si a fost cunoscuta si acceptata la cel mai inalt nivel.

„Cand m-a arestat, el a venit dupa mine. M-au batut pana am zis ca sunt legionar. Nu aveam nicio treaba cu miscarea legionara”, spune Ilie Berghezan. A fost eliberat dupa cinci ani. L-au arestat din nou in 1959. Ii scrisese unui prieten, care chiar era legionar. A stat inchis pana in 1964. „M-au intrebat razand, cati ani cred eu ca am luat. Le-am zis ca 15.

Ca asa mergeau lucrurile pe atunci. Au ras si mi-au zis ca nu mi-au dat decat 10. «Vezi mai Berghezene ca suntem de treaba?»”, povesteste fostul detinut.

„Am asteptat americanii”

Zaharia Udrea a lucrat ani buni la stuf, pe Bratul Chilia. A asteptat tot timpul sa fie salvat de americani. Nu au venit. Ma mult, a avut momente cand l-a cuprins disperarea. Vedea ca Partidul Comunism isi face imagine in lume cu ajutorul lor. In Delta Dunarii erau cazati 200 de detinuti intr-un slep. Nava avea pavilion francez si fusese inchiriata de Ministerul Afacerilor Interne.

Al doilea soc a fost cand au vazut cum erau trecuti in registre: „membru in organizatie paramilitara de tip fascist”. „Era si normal. Mergeau si ii intrebau pe occidentali: «vreti sa le dam drumul unor fascisti?»”, spune Ilie Berghezan.

Corabia mortii „Gironde”

„In dimineata zilei de 6 decembrie 1954 - Sfantul Nicolae. Zi pe care n-o pot uita pana in ceasul mortii. Simtim o zguduitura a bacului. Acostam pe Bratul Chilia, vis-a-vis de fostul oras romanesc Valcov. La mal ne-au intampinat grupuri de securisti si militieni inarmati si incotosmaniti in sube imblanite, caciuli cu clape si incaltati in paslari.

Afara, furia fortelor naturii dezlantuite. Un crivat turbat cu un dans dracesc al picaturilor de apa inghetate, care ne biciuiau obrajii. Dupa aprecieri, erau minus 18, minus 20 de grade.

La imbracamintea noastra sumara, slabiti de regimul de infometare - cadavre ambulante, suntem pusi sa descarcam un remorcher cu butoaie de varza murata - care era hrana noastra principala pentru o anumita perioada de timp. Cu mainile inghetate si ude de zeama de varza ce se scurgea din butoaie, eram intepeniti de frig.

La amiaza am primit cate o gamela de ciorba, pe care personal nu am putut-o manca, pentru ca mi se inclestase maxilarele si nu mai puteam deschide gura. Am reusit sa fac aceasta cu ajutorul ambelor maini si sa mai sorb ciorba care mai ramanea in lingura spulberata de vantul nebun.

Dupa terminarea acestei operatii, am fost predati prin numaratoare unui alt grup de militieni care ne-au introdus in cala unui alt slep, care era ancorat la mal si care spre stupefactia noastra purta pavilion francez. Se numea „Gironde”. Din pacate, mai lipseau doar sloganurile revolutiei franceze: egalite, fraternite, liberte. Ce ironie a sortii.

Bacul era al unei companii franceze inchiriate de catre Ministerul Afacerilor Interne. Pe aceasta inchisoare plutitoare ne-am dus calvarul din iulie, pana in 15 martie 1960.(...) Recoltarea stufului se facea pe luciul de gheata. Si daca, destul de des, se intampla sa se rupa agheata sub greutatea corpului, intrai in apa pana la brau, apoi lucrai mai departe, caci nu erai dus la bac.

Din aceasta cauza, imbolnavirile si cazurile mortale erau foarte mari, iar numarul detinutilor scadea aproape zilnic. Asistenta medicala era zero, fara macar o aspirina sau alte medicamente. Deqaltfel, nici nu avea cine sa ti le dea. Mortii erau lasati pe punte, pana cand venea un medic - medic sa fi fost oare? - care constata decesul si cauza: stop cardiac.

Dupa aceasta erau dezbracati in pielea goala si pusi intr-un asa zis sicriu din trestie si aruncati intr-o groapa de o jumatate de metru, care imediat se umplea de apa. Se aruncau deasupra niste bulgari de pamant incghetat si cu asta, gat, totul era terminat”. Zaharie Urdea