Aproximativ 535 de copii aflati in centrele de plasament prahovene sunt condamnati la singuratate in prag de sarbatori. Abandonati de mici in grija statului, copiii cu varste cuprinse intre 3 si 18 ani nu au parte decat de mult chin si amar.
Si nu pentru ca nu ar fi ingrijiti in centrele de plasament, ci pentru ca indiferent cat de primitoare ar fi atmosfera intr-un astfel de loc, normal, nu e ca acasa.
Pe ei nu-i viziteaza nimeni, nici familia care i-a lasat in voia sortii, nici politicienii prahoveni, care nu demult, in an electoral, aspirand la functii inalte se calcau unii pe altii in pragul acestor „orfelinate” imprastiind bunatati, daruri si imbratisari desarte. La ei nu vine „iepurasul”. Nu exista sponsori, nu exista bani de la buget pentru asa ceva.
In afara mesei festive ce va contine cateva bucate traditionale: oua rosii si cozonac, acesti micuti nu vor avea parte de jucarii, vesminte noi sau dulciuri si fructe pe saturate. Bucatele ce impodobesc masa de Pasti trebuie sa se incadreze in ratia zilnica, 7 lei, suma care chiar daca ar fi suplimentata, ramane totusi insuficienta.
Confruntandu-se zi de zi cu lipsuri evidente, micutii ajung cu usurinta la concluzia ca pe ei nu-i iubeste nimeni.
Asistentii sociali nu tin loc de mama si de tata oricat de mult ar incerca acestia sa suplineasca absenta parintilor.
Lucrand in schimburi, majoritatea asistentilor nu au timp de „dadaceala”, lucru care de altfel le este interzis chiar in contractul de munca, o eventuala legatura afectiva provocand suferinta atat copilului, cat si ingrijitorului, care din pacate dupa terminarea programului nu-si poate lua nici macar „preferatul” acasa.
Si totusi, acesti tineri gasesc in ei puterea sa participe la cursurile de incondeiere, sa pregateasca expozitii speciale, sa invete ce inseamna sarbatoarea pascala, sa recite cantece si poezii. Si asa mai trece o sarbatoare! Nici batranii internati in azile nu au parte de mai multa fericire.
Unii la inceput de drum, altii la sfarsit, cu ochii inlacrimati, cei aflati departe de societate stau si privesc indelung spre poarta, care nici macar in zi de sarbatoare nu se deschide mai des.
