Am citit motivarea deciziei prin care Curtea Constituțională a respins unele propuneri de revizuire a Constituției. Nu am găsit nimic care să contrazică ce scriam în articolul trecut. În ce privește chestiunea eliminării pasajul care prezumă averea a fi licită constat că sunt de acord cu afirmația oferită de Curte, însă Curtea nu e de acord cu ea însăși, acesta fiind temeiul deciziei. Foarte ciudat.
1. Ce rol are Curtea Constituțională? Ce este (și ce nu este) proprietatea protejată de drept?
Haide să stabilim două chestiuni teoretice. Primul se referă la rolul Curții Constituționale, care pare să nu fie înțeles (acceptat?) chiar de către judecătorii de acolo. Rolul CCR este să asigure supremația Constituției, să se asigure că statul nostru funcționează după prevederile legii fundamentale. De aici se deduce imediat că CCR nu are niciun alt rol. Orice decizie luată de Curte, care nu este strict bazată pe prevederile legii fundamentale, reprezintă o încălcare a acesteia. E un abuz grav pentru că, prin natura situației, în această privință nu putem avea un sistem de ”check and balances”, de control și echilibru între instituții. Instituțiile sunt ținute în interiorul limitelor constituționale de Curte, Curtea însăși nu poate fi controlată instituțional; judecătorii de acolo trebuie să aibă responsabilitatea de a nu lăsa instituția să-și depășească rolul.
Al doilea punct teoretic se referă la proprietate. Dezbaterea e strâns legată de ”dreptul de proprietate”, prin urmare e obligatoriu să (ne) înțelegem apropo de definiția acestei expresii. Mai ales că, din câte văd, definiția implicită dată de diverși comentatori ar fi ceva de genul ”proprietate sunt lucrurile pe care le ai, nimeni nu are dreptul să le ia”. Am o bicicletă pe care am cumpărat-o din banii mei, e proprietate protejată de un drept. În clipa în care mi-e furată, desigur, n-o mai am. Să înțeleg că am transferat și dreptul de proprietate hoțului? Ridicol. E limpede că dacă ”proprietatea” e dată de posesiunea fizică asupra unui bun atunci noțiunea însăși de ”drept” de proprietate își pierde sensul. Dreptul de proprietate nu se poate referi la bunurile obținute, direct sau indirect, într-un mod ilegal, indiferent dacă sunt sau nu în posesiunea cuiva. Mai mult, de fapt. De vreme ce orice avere obținută prin furt – inclusiv unul intermediat de stat – se face în dauna proprietății cuiva, a proteja această stare de fapt nu e o garanție a dreptului la proprietate, ci invers, e o protecție a încălcării lui.
2. Subiectul dezbaterii: cine trebuie să demonstreze caracterul (i)licit al averii?
Haide să mai lămurim o chestiune care pare să fie în confuzie. Nu dezbatem dacă averea ilicită, respectiv cea licită, poate sau nu să fie confiscată. Situația este cât se poate de limpede aici: averea ilicită se confiscă, averea licită nu; așa e situația în acest moment și nu știu să existe vreo propunere de modificare a ei. Iar dacă statutul licit/ilicit al unei averi ar putea fi stabilit precis și în orice situație, atunci n-am avea nicio dezbatere și nicio problemă. Practic, însă, cetățenilor nu li se poate cere, în orice situație, să justifice caracterul licit al averii și nici statul nu are capacitatea de a demonstra, în orice situație, caracterul ei ilicit (nu fără să încalce alte drepturi ale cetățenilor, cel puțin). Cu alte cuvinte, disputa nu privește averea pe care statul o poate demonstra a fi ilicită, care se confiscă, și averea pe care cetățeanul o poate justifica, care nu poate fi confiscată. Disputa este asupra averii pe care nici cetățeanul n-o poate justifica prin venituri legale, nici statul nu o poate demonstra a fi altfel.
Ce semnificație are pasajul constituțional care spune că averea se prezumă licită? Interpretarea e simplă și imediată, fiind singura care are sens: cetățeanul nu trebuie, în nicio situație, să-și justifice averea. Statul e cel care, indiferent de circumstanțe, trebuie să probeze că o avere e ilicită, înainte să poată opera orice fel de confiscare. E ceva în neregulă cu prevederea asta? De ce nu apare prin Constituțiile statelor occidentale? Simplu: pentru că protejând inclusiv averea furată (furată de facto, furt pe care statul nu poate să-l probeze de jure), e o prevedere care tolerează încălcarea dreptului la proprietate. Or, aici argumentul pe care l-am văzut și în comentariile din articolul trecut, și chiar în motivarea Curții, este ceva de genul, ”da, dar ți se pare acceptabilă alternativa care ar însemna că (…) ?”
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
