Miercuri, 11 mai 2011, în plenara Parlamentului European de la Strasbourg au fost adoptate o serie de noi acorduri inter-instituţionale şi au fost amendate regulamentele interne cu privire la stabilirea unui registru comun al transparenţei pentru Comisie şi Parlament. Acum că s-a răcit în presa europeană scandalul marca „Severin şi prietenii”, o serie de reflecţii se cuvin asupra implicaţiilor pe care acesta le are asupra hărţii instituţionale trasate după Tratatul de la Lisabona, cât şi asupra breslei lobbyiştilor profesionişti. Cine sunt aceştia, ce îşi doresc şi cum acţionează? În mod evident, diversele iniţiative şi chemări pentru transparenţă, precum registrul deschis al Comisarului estonian Siim Kallas în iunie 2008, nu au avut efectul scontat, iar scandalul recent a avut implicaţii instituţionale puternice. În lipsa unei mai mari deschideri din partea ambelor părţi, noile măsuri, anunţate de preşedintele Parlamentului European, Jerzy Buzek, au potenţialul de a eşua asemenearegistrului propus de către Comisia Europeană.
Practica lobby-ului: origini şi trend-uri bruxelleze
Noi cu cine facem lobby?
Perspectiva oficialăa uneia dintre asociaţiile în care sunt grupaţi lobbyiştii europeni face referire la 1215 drept anul de naştere al lobby-ului european, an în care o grupare de baroni feudali l-au forţat pe Regele Ioan fără de Ţară al Angliei să semneze Magna Charta Libertatum, document simbol ce prescrie libertăţile care stau la baza constituţionalismului de tip anglo-saxon. Astfel, „acţiunea unui grup bazată pe petiţionarea puterii guvernatoare şi pe prezentarea revendicărilor proprii” este definiţia lobby-ului, practică ce a evoluat puternic în secolul al XIX-lea în Statele Unite. Termenul de „lobby” provine de la holurile forurilor decizionale sau ale hotelurilor în care diferite grupuri de interese întâlneau politicieni cu intenţia vădită de a le influenţa opiniile şi deciziile. Într-o versiune contemporană, Comisia Europeană defineşte lobby-ul ca: „orice activitate care are drept obiectiv influenţarea formulării şi deciziilor asupra unor politici”.
Odată cu creşterea graduală a puterilor instituţiilor europene, din ce în ce mai mulţi reprezentanţi ai diferitelor grupări de interese, care se încadrează în definiţia de mai sus, şi-au deschis birouri la Bruxelles. Seestimează că în 1985 existau 654 de lobbyişti care îşi declarau activităţile. Astăzi, aceeaşi sursă consideră că în capitala Belgiei îşi au reşedinţa peste 15.000 de lobbyişti activi, grupaţi în peste 2.500 de asociaţii, firme de consultanţă, cabinete de avocatură, companii de PR/Comunicare sau federaţii ale diferitelor sectoare economico-industriale, sociale, culturale sau religioase. Toate aceste organizaţii au drept obiectiv reprezentarea intereselor a sute de grupuri comerciale, industriale sau corporatiste, iar în mod interesant o bună parte dintre ele îşi desfăşoară activităţile cu fonduri europene. Acestea au mai mult sau mai puţin un scop precis, şi anume acela de a se constitui ca o interfaţă, un punct de legătură între actorii pe care îi reprezintă şi oficialii europeni. Există varii motive care stau la baza acestui scop, manifestate frecvent prin nevoia de a interveni pe lângă oficiali pentru a modela sau influenţa legislaţia europeană, care deseori poate cauza neplăceri diferiţilor actori implicaţi. La Bruxelles, lobbyiştii se consideră o parte integrată a procesului legislativ, formând un corp extern şi independent, care pun la dispoziţia europarlamentarilor şi oficialilor europeni expertiză concretă, prin prezentarea opiniilor diferitelor industrii, asociaţii profesionale, sociale sau chiar culturale, cu privire la diverse politici şi chestiuni prezente pe agenda europeană. Lobbyiştii invocă deseori ca argument existenţial însăşi viziunea Comisiei conform căreia: „lobby-ul este o activitate legitimă, parte a sistemului democratic, indiferent că este condusă de un cetăţean, companie, organizaţie a societăţii civile sau orice alt grup de interes (profesionişti în afaceri publice, think-tank-uri sau avocaţi) care lucrează pentru o parte terţă”.
Breasla profesioniştilor în afaceri publice, cum sunt ei denumiţi în mod formal, este realmente respectată în cercurile din Bruxelles. Aceştia sunt grupaţi într-o serie de asociaţiişi anual organizează diferite evenimente prin intermediul cărora îşi recunosc activitatea profesională şi îşi acordă diferite distincţii. Tehnicile de lobby au variat extrem de mult, existând uneori grupări mai influente, distinse prin mărimea şi capacitatea lor de lobby, cât şi prin diferitele stiluri de abordare a oficialilor europeni. Pentru mult timp, s-a considerat că în Bruxelles cei mai puternici lobbyişti sunt cei cu o reputaţie stabilită şi cu o experienţă vastă. Celebru este cazul lui Paul Adamson, lobbyist activ în Bruxelles încă din anii ’80. Martorii afirmă că la începutul anilor 2000, pe durata sesiunilor plenare de la Strasbourg, un număr semnificativ de europarlamentari se aşezau la coadă pentru a-i vorbi. Acest lucru este de neconceput astăzi, relaţiile dintre cele două tabere caracterizându-se prin ceva mai multă diplomaţie. Conform unor surse interne, europarlamentarii sunt curtaţi de cel puţin câteva ori pe săptămână, numărul email-urilor şi apelurilor crescând în funcţie de actualitatea dosarului discutat, dar şi pe durata sesiunilor plenare de la Strasbourg. Adeseori, europarlamentarii sunt invitaţi la diferite evenimente cheie, cu conţinut specific, prin intermediul cărora deputaţii se pot familiariza cu diferitele poziţii ale industriilor reprezentative. Nimic nu le poate interzice europarlamentarilor să se informeze asupra politicile de care sunt interesaţi.
În ultima perioadă, majoritatea companiilor care au o miză politică şi economică de susţinut în faţa Uniunii Europene şi-au deschis sedii proprii în capitala Europei. Acest lucru a condus, după părerea unor analişti, la o reorganizare a scenei de lobby, cu o influenţă crescândă a grupărilor asociative şi a federaţiilor, în detrimentul firmelor specializate pe consultanţă/lobby. Pe de altă parte, de-a lungul a câteva decenii de practică, s-a constatat formarea unor culturi distincte de lobby. În esenţă există companii cu origini naţionale: anglo-saxone, franceze, germane, italiene, dar şi est-europene. Ultima categorie, unde evident se situează şi România, a fost portretizatăca fiind încă într-un stadiu incipient, cu o abordare „timidă”, cu o prezenţă redusă şi neadecvată standardelor deja existente, în termeni de lobby, la Bruxelles.
Chemarea la transparenţă
Per ansamblu, lobbyiştii europeni sunt pe locul doi în lume ca număr şi influenţă, după Washington. Se poate afirma că prin natura muncii lor, lobbyiştii au acces direct la însăşi autoritatea oficialilor europeni, atâta timp cât aceştia sunt văzuţi ca parte integrată a procesului de luare a deciziilor. Astfel, pentru mult timp practicile de lobby au fost analizate ca o serie de fapte oculte, bazate pe o relaţie ascunsă între cei care iau deciziile şi cei care doresc să le influenţeze, nu tot timpul în interesul cetăţenilor. Recentul scandal întăreşte desigur acest stereotip. În mod interesant, în paralel cu activitatea acestor lobbyişti, diferite grupuri de activişti au pus bazele unor organizaţii precum: Alter-EU, Corporate Europe Observatory, Lobby Control, Spinwatch, care urmăresc îndeaproape activităţile lobbyiştilor şi semnalează iregularităţile şi fraudele comise de aceştia. De exemplu, acestea organizează anual o gală unde oferă premii pentru cele mai imorale şi dăunătoare campanii de lobby.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
