S-au stins din viata, in 2010, doi celebri filosofi iugoslavi. Spun iugoslavi pentru ca asa au fost cunoscuti ei in anii cand se opuneau dogmatismului stalinist, sovinismului exclusivist si despotismului “luminat” al maresalului Tito. Ma refer la Mihajlo Markovici si la Svetozar (Sveta) Stojanovici. Markovici a luptat in armata de partizani, s-a opus apoi cominformismului, a studiat logica in Anglia, cu A. J. Ayer.
Stojanovici a scris carti esentiale de critica a socialismului birocratic. Amandoi au participat la proiectul international de reconstructie a unui umanism marxist anti-totalitar numit PRAXIS, o revista, un nucleu de gandire, o tribuna de idei nonconformiste. Au fost disidenti reali. Au fost persecutati, li s-a interzis dreptul sa predea la Universitatea din Belgrad, au publicat in samizdat si in Vest lucrari demistificatoare despre comunismul de tip sovietic. Markovici a predat la University of Michigan la Ann Arbor si la University of Pennsylvania din Philadelphia (unde l-am cunoscut in 1983 si am devenit prieteni). Stojanovici a predat multi ani la University of Kansas.
Faceau parte amandoi din comunitatea internationala a luptatorilor pentru drepturile omului. Erau (ori pareau a fi) spirite deschise, ostile oricarui tribalism, imuni la chemarile colectivismelor gregare. In 1987, la New York, au participat la o conferinta internationala pe care am organizat-o pe vremea cand lucram la Foreign Policy Research Institute. Dupa 1980, cei doi au urmat cai (doar partial) diferite.
Mihajlo Markovici s- apropiat tot mai mult de Slobodan Milosevici si de sotia acestuia, Mirjana Markovici (coincidenta de nume), pana la punctul in care a devenit, in anii 90, vicepresedintele al Partidului Socialist si ideolog oficial al populismului etnocentric. Devenise imposibil dialogul cu el. Fusese, in 1985, unul dintre autorii Memorandumului SANU (Academia de Stiinte a Serbiei), document emblematic al nationalismului radical. Vedea pretutindeni agenti albanezi, conspiratii catolice, intrigi germane.
Svetozar Stojanovici a mers in directia simbolizata de scriitorul Dobrica Ciosici, a ajuns chiar consilier al acestuia in momentul in care tribunul nationalismului sarb ajungea presedinte. Revista Praxis International a capotat exact din aceste ratiuni: Stojanovici a incercat sa impuna o linie favorabila agendei intelectuale auto-victimizante reprezentata de Ciosici, alti membri ai comitetului redactional (in primul rand ganditoarea politica Sheyla Benhabib, pe atunci profesoara la Harvard, azi la Yale) s-au opus. Pe Svetozar l-am reintalnit in 2007, la conferinta “Stalinism Revisited” tinuta aici la Washington.
Contributia sa poate fi citita in volumul pe care l-am editat, aparut in 2009 la Central European University Press. Era obosit, regreta multe lucruri. Cred ca realiza ca se lasase antrenat intr-o aventura naucitoare, in compania unor personaje cel putin dubioase. A facut parte ulterior din Comisia pentru Adevar si Reconciliere numita de presedintele Kostunica. Am stat indelung de vorba, l-am intrebat despre Milosevici, daca il considera pe acesta un nationalist radical. Mi-a raspuns: “A fost un oportunist radical”. Era de fapt inceputul unei alte discutii, care nu am fost sa fie...
Markovici si Stojanovici au intruchipat candva o promisiune umanista, o tentativa de resuscitare a spiritului critic. Au cedat apoi, au pactizat, au contribuit (cu intensitati diferite, ma grabesc sa o spun) la constitutirea si legitimizarea unui distructiv discurs nationalist (Stojanovici mult mai prudent, mai nuantat). Profesionisti ai dialecticii, gaseau scuze dialectice pentru atatea aiuritoare salturi mortale. Altii nu au facut-o: de pilda, Ljubomir Tadici, si el membru al grupului Praxis, tatal presedintelui sarb Boris Tadici. Ori Zagorka Golubovici. Ori Aleksa Djilas. Oricum am privi lucrurile, destinul post-1989 al disidentilor din Europa de Est este un subiect nu o data incurcat si derutant.
