Motto:

Am devenit, alaturi de Liiceanu, Vladimir Tismaneanu sau Patapievici, un pupincurist al lui Basescu, pe cand Geoana, Voiculescu, Vadim, Tariceanu, Nistorescu, Patriciu, Rosca Stanescu si legiuni intregi de alti patrioti din politica si din cultura sunt campioni ai democratiei. Ei au vazut limpede amenintarea dictaturii, pe cand noi ne-am dat de partea ei. Noi suntem cei orbi (sau poate cei imbogatiti de Basescu, sau poate cei fascinati de puterea absoluta), pe cand ei, cu ochii lor albastri atintiti in zare, au vazut limpede in viitor.

Confesiunile unui invins, Mircea Cartarescu, Evenimentul Zilei, 7 august 2009.

***

2000, Anno Domini. Era inca perioada in care imi permiteam sa-mi petrec verile la tara, urcind dealurile si coborind in “adincurile” de doi-trei metri, pe ici-colea, ale ghiolurilor Tazlaului. Era inca una dintre verile in care, ziua, ai fi vrut sa-ti rupi pielea de pe tine din cauza caldurii, noaptea, dupa ora 3, sa te invelesti cu toate plapumile din lada de lemn a bunicii.

Pentru unii, ar putea suna ireal, dar vara, intr-un sat aflat la vreo 10 kilometri de munte, ziua e iad din cauza caldurii, noaptea e moarte de om din cauza frigului. Iar serile, petrecute fie intr-una din circiumile de la sosea, fie in vreunul din santurile de peste drum de cimitir, cu berea-ntr-o mina si cu chistocul palmat in cealalta, nu care cumva sa fii vazut de vreun vecin care sa te toarne, miseleste, la parinti, le suporti cu geaca trasa peste pulover.

Vara lui 2000 a insemnat, pentru mine, ultimele povesti de vitejie ale Balenei, la Constanta, la Jandarmerie. Balena era un ins de 1,90 inaltime si vreo doua tone-n greutate. Ma rog, vorba vine, asa-l percepeam eu. De fapt, avea doar vreo suta si vreo patruzeci de kilograme.

Frate-sau, poreclit intr-un fel pe care nu mi-l amintesc, dar de a carui porecla-mi amintesc ca aducea cu ceva a “Scobitoare”, era cu vreo trei degete mai inalt si, pus pe cintar, tragea spre centrul pamintului vreo suta si vreo zece kilograme. Ironia sortii, ce mai! Mult mai bine legat, proaspat insurat si usor sisiit, isi povestea, la rindu-i, pentru ultima oara, ispravile din armata, trase de par ca-n povestile vinatoresti, pina la momentul in care tragea cu trasoare dupa gagici, din masina de patrula a aceleiasi jandarmerii.

Berea pe care o bagam in noi, vreo paispe insi, pe iarba umeda din santul de peste drum de biserica, era platita de cei doi frati. La rindul lui, un al treilea ins, cu vreo sapte ani mai mare ca mine, se lauda ca va urma aceeasi cale precum cei doi, dar la vreo luna distanta. Baietii se pregateau sa intre in Europa inaintea consatenilor. Inaintea conationalilor, ce mai! Aveau vizele luate, isi gasisera de munca si se pregateau sa ridice borduri si saci de ciment pe santiere de prin Padova.

Gindul cel dintii al Balenei era sa mai ridice o casa, cu etaj si grajd in fundul curtii, in aceeasi ograda cu ai lui, pe cind frate-sau, care locuia in curtea imediat urmatoare, unde-si ridicase vreo trei camere, din chirpici, voia sa mai cumpere un teren si, eventual, sa dea jos casa si sa ridice una din boltari de beton. Al treilea, fiu de profesor, nu visa atit de departe. Voia o Alfa Romeo, masina la care visa din copilarie si, dupa aia, nu mai conta ce-o face cu banii.

***

In anul de gratie 2000, Iliescu se batea in campanii electorale cu Vadim. Era votat, prin noiembrie, pentru al doilea mandat, dupa ce lumea daduse cu stampila pe raul cel mai mic. Un an mai tirziu, Nastase deja se pregatea sa mai schimbe niste termopane, in calitate de prim-ministru, si nu pe cele de la minister.

Pina in 2004, pe steagul Romaniei, pe post de stema, trona – metaforic – un vajnic pumn si vreo trei dinti si doua masele. Pumnul care infundase gura presei fie cu controale peste controale, fie cu valize ticsite de hirtii verzi, bagate pe git pe post de contravoaloare a publicitatii de stat.

Romania, tara libera, dadea de mincare, precum tatucul-stat de pina-nainte de ‘89, gurilor hamesite, pline de vorbe de dulce in baza unor dosare pregatite, numa’-numa’. Cei cu gura mare, in schimb, erau prinsi si batuti, mai ales cei din provincie, sau trimisi in judecata si pusi la colt. O, tara libera, plina de humori! Si de libertati, mai ales de exprimare, necenzurate.

Marele burtos, un ins albit, cu fata tiparita pe fundal albastru, cu voce usor pitigaiata, trecea nestingherit pe linga toate anchetele de presa si investigatiile pornite de la articole, cu mutra acra si sictirita. Un Stalin in miniatura, dar fara mustata, o mina de fier a contractelor cu statul date pe spagi babane.

Adrian Nastase avea sa fie ingropat, in toamna lui 2004, intr-un mormint de tacere. Oricit de ironic ar suna, s-a dat la fund. Romania a decis: presedinte e cel care, de Anul Nou, bea sampanie direct din sticla, in Piata Universitatii, in mijlocul multimii si urla cit il tin plaminii: “Sa traiti bine!”.

***

2009, anul Domnului. Pentru ca nu degeaba povestea incepe intr-un an al Celui de Sus. Dintr-o criza de incredere, dintr-o criza de fonduri, dintr-o criza financiara, renaste acelasi monstru. Intr-o criza oarecum similara celei in care a fost ingropat. Diferenta este ca politica nu mai umple gurile hamesite cu pumni, iar coastele jurnalistilor sint in continuare intregi. Libertatea de exprimare a ramas, dar acum e conditionata de buzunarele sefilor.

Cenzura nu o mai impune clasa politica, acum e impusa de redactori-sef, de patroni de publicatii. Acum nu se mai lupta pentru libertate de exprimare, acum se lupta pentru ingroparea ei. Acum, in plina campanie electorala, nu se mai vad lucrurile bune, se vad doar cele rele. In fond, sintem in criza, nu-i asa?

Citeste restul materialului si comenteaza pe blogul Subiectiv.