Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Coruptie sau incompetenta?

de Vintila Mihailescu     Contributors.ro
Vineri, 28 octombrie 2016, 11:16 Actualitate | Opinii

Vintila Mihailescu
Foto: Hotnews

La un an de la Colectiv, imaginea publică a tragediei rămîne legată de corupția din România. Monumentul dedicat victimelor își propune să simbolizeze „schimbarea, trecerea de la corupţia care i-a ucis, la un stat cu un sistem sigur”. Zilele trecute, pornind de la cel mai recent rechizitoriu în dosarul Colectiv, Cătălin Tolontan sugera însă pe un post de radio că nu corupția, ci incompetența s-a aflat, timp de ani de zile, la originea tragediei; incompetența și indolența. Pornind de aici și dincolo de cazul în sine, acesta a sugerat o ipoteză curajoasă în contextul justițiar actual: și dacă incompetența, și nu corupția se află la originea majorității problemelor noastre recurente? Mă bîntuie de mult aceeași impresie, așa că subscriu și încerc să argumentez.

Să începem cu începutul, cel recent și nu acela „înscris în ADN-ul Românului”.

Revoluție sau nu, 1990 a însemnat nu doar o răsturnare esențială de regim, ci și una de valori, de practici și statute sociale. A urmat, inevitabil, o criză de legitimitate: „legitimii” de ieri au devenit, în principiu, indezirabili, iar marginalizații vechiului regim s-au considerat legitimați de revenirea la democrație. Dacă îi lăsăm deoparte, pe moment, pe  „securiști” și „activiști”, despre care s-a scris și s-a vorbit suficient, muncitorii și tehnocrația comunistă au fost cea mai importantă și masivă categorie socială care, considerată „privilegiată” de vechiului regim, a devenit în consecință blamată moral și marginalizată social în noul regim. Dezindustrilizarea post-comunistă a trimis înapoi în sate un număr de muncitori echivalent cu cel al țăranilor trimiși la oraș de cooperativizarea comunistă. În plus, „trecerea spre o economie de piață” a dus la dispariția obiectivă a unor competențe anterioare: unele meserii chiar nu se mai cereau. În mod paradoxal însă, Ministerul Educației nu a creat alte școli profesionale, la standarde actuale, ci le-a desființat și pe cele existente: incompetența a început să fie răspîndită astfel „de la bază”. Pe de altă parte, o elită, mai ales culturală, legitimă intelectual, dar incompetentă politic, a încercat să-și impună punctul de vedere, intrînd inițial în FSN, dar fiind rapid marginalizată. Atunci cînd „opoziția democratică” a luat puterea, cei 15.000 de specialiști s-au dovedit a fi vreo 15 persoane rafinate și bine intenționate, dar profund incompetente pentru jocurile politice de putere în care intraseră. Rezultatul a fost cel cunoscut. Și, de atunci, „sistemul” a continuat să ne înfrîngă. Dacă, la nivelul discursului, am trecut la „meritocrație”, în fapt competența a ajuns să fie practic anulată. Altfel spus, incompetența a devenit norma, nu excepția.

Ce a rămas? Piticii, incompetenți vicleni, dar frustrați în forul lor intim de lipsa unei legitimități reale: sînt acea categorie perenă de „îmbogățiți de război”, care apare după orice revoluție. Strigătul de luptă, tăcut, dar eficace, al acestei coaliții a piticilor a fost Incompetenți din toată țara, uniți-vă! Vorba colegului meu, Alfred Bulai, s-a trecut la legitimarea reciprocă a incompetenței: bineînțeles că ne luptăm între noi pentru putere, dar, la o adică, în fața dușmanului comun, incompetența noastră comună este aceea care ne unește. Pentru a-și îmbunătăți apoi imaginea publică, parlamentari, președinți de județene, prefecți etc. și-au folosit mandatul pentru a deveni, in corpore, doctori și profesori universitari, de regulă în universități particulare în căutare de susținere politică, țesînd astfel împreună o ciudată coaliție academico-politică. Un pas ulterior, și mult mai grav, desăvîrșit după încheierea privatizării integrale a mass-media, a fost „monstruoasa coaliție” mediatico-politică. Clasa politică s-a pus în scenă la televiziuni, iar televiziunile au început să trăiască doar din folclorul politic: a fi „pe sticlă” a devenit testul sine qua non al puterii. Iar această puterea a devenit principala Putere în stat. Ideea însăși de „specialist” a devenit astfel desuetă, toți actorii acestui spectacol național fiind „experți” în toate, de la războiul din Siria sau criza din Grecia la violurile din Vaslui sau lenjeria intimă a vedetelor. Priviți-i! Vorbesc toți deodată despre orice și nimic, stau cu mobilurile deschise la talk-show-uri pentru a afla ponturi de ultimă oră sau pentru a primi instrucțiunile șefilor politici referitoare la replica (adică acuzația) pe care trebuie să o lanseze în clipa următoare a „dezbaterii publice”. Empowered de acest nou rol, moderatorii s-au trezit și ei la butoanele puterii, de unde taie cuvîntul oricui nu spune ce gîndesc ei – sau ce trebuie spus neapărat pe post. Ca recompensă, cînd devin suficient de aberanți, sînt promovați în partide. Nimeni nu mai ascultă pe nimeni, cîștigă cine ridică vocea mai tare: puterea se măsoară în decibeli. Coaliția mediatico-politică oferă astfel și modele sociale de defulare: dacă tot vreți să vă defulați frustrările, puteți să o faceți cu succes la noi, urmînd acest model de (in)conduită. Și piticii o fac cu voluptate, se suie în copac și disprețuiesc în voie, de la înălțimea acestuia, micimea lumii de la picioarele lor. Mai mult, media oferă astfel de modele și acestei „lumi mici”: decît să vă bateți nevasta sau să cădeți în depresie, mai bine vă uitați la noi, înjurați ca noi, faceți ca noi; cine știe, poate așa veți ajunge și voi oameni importanți pe sticla nației…

Rețelele de incompetență se reproduc apoi la toate nivelurile. Am fost, de pildă, la fisc, să-mi plătesc taxele de cetățean corect. Am avut impresia că funcționara de la ghișeu a greșit socotelile și i-am atras atenția că, probabil, am mai mult de plată. S-a înroșit, s-a fîstîcit, și a recalculat de trei ori cu creionul în mînă. A greșit de fiecare dată. A chemat-o pe șefă, au refăcut împreună calculele și a ieșit a patra variantă de plată. Nu, nu era funcționarul public grețos sau disprețuitor, era doar… incompetentă și speriată că o să se dea de gol. Iar acest lucru este valabil pentru sute de mii de funcționari, la toate nivelurile.

În aceste condiții de blocaj instituțional, se impunea un diagnostic și o metodă corespunzătoare de tratament. Ambele au venit destul de rapid: boala se cheamă corupție, iar tratamentul lupta anti-corupție. Exasperată de deziluziile care nu se mai opresc de 25 de ani încoace, populația a preluat cu convingere această explicație, hoția și infracționalitatea devenind, în ochii ei, cele mai mari defecte ale Românului (vezi sondajul IRES, 2012). Și cu cît românii credeau cu mai multă convingere că toți românii sînt hoți, cu atît statul era somat mai vehement să întețească lupta anti-corupție – convingîndu-i astfel pe români că sînt într-adevăr o nație coruptă…

Purtată de acest val public de speranță furibundă (dar și de alte interese…), justiția a devenit justițiară, iar justițiarii au devenit stat în stat. Debordînd spațiul legitim al dreptului, tot mai multe instituții ale statului au început să controleze statul și cetățenii, pornind însă de la prezumția de vinovăție și nu, tradițional, de la aceea de nevinovăție: oricare cetățean al țării este un hoț potențial și este datoria lui să demonstreze, zi de zi, că nu este. O specie aparte de pitici au descoperit, în acest fel, fascinația controlului de dragul controlului.

Partea proastă cu acest control – altminteri cît se poate de necesar și legitim în sine – este că el nu prea îi afectează pe cei vinovați: cu un DNA sîntem datori cu toții, spunea, doar parțial în glumă, un politician de rang înalt într-o discuție mai informală. Controlul vine, eventual te prinde și te pedepsește, după care îți vezi de treabă: pușcăria trece, banii și relațiile rămîn. Pe de altă parte, exersată în virtutea prezumției de vinovăție și a beatitudinii controlului, justiția justițiară îi descurajează și demotivează pe cei nevinovați – căci, contrar imaginarului colectiv dominant, există și oameni cinstiți în țara asta, uneori chiar și în ministere! Doar că, la nivel instituțional, nici un funcționar modest, dar cinstit, nu mai îndrăznește să semneze ceva, după cum nici un funcționar competent nu-și mai dorește să inițieze sau să schimbe ceva. La nivel privat, trebuie să fii naiv sau să ai nervii de fier ca să te mai bagi într-un proiect, de pildă, și să suporți umilințele permanente ale unor „specialiști” care n-au habar de conținutul proiectului, dar îți spun permanent, explicit sau implicit: Las’ că, pînă la urmă, tot te prindem noi!


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro













2373 vizualizari





ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Duminică