Dacă priviți cu atenție fotografia de mai jos veți vedea trei „drumuri paralele”, în nordul Scoției, zona Glen Roy (glen înseamnă vale în scoțiană). Ele au reprezentat cel mai mare mister geologic din Marea Britanie. Rezolvarea lui a coincis cu o gafă colosală comisă de celebrul Charles Darwin, părintele teoriei evoluției prin selecție naturală.
Figura 1. Cele trei „drumuri paralele” din Glen Roy, nordul Scoției. (Sursa)
Cele „trei drumuri paralele” sunt, de fapt, terase orizontale suprapuse pe ambele părți ale văii Glen Roy. Neobișnuita situație a atras, de-a lungul timpului, multe explicații supranaturale, dar și interesul geologilor, care au afirmat că este vorba de un fenomen natural. Dar ce a produs această „minune scoțiană”?
După încercărilor unui John MacCulloch sau Thomas Dick Lauder, intră în scenă tânărul naturalist Charles Darwin, pentru a oferi propria explicație a formării celor „trei drumuri paralele”.
În 1836, Darwin se întorsese din legendara lui călătorie la bordul vasului Beagle în jurul Americii de Sud. Fără a avea o pregătire academică geologică (a asistat doar la un curs de geologie, înaintea plecării în croazieră), Darwin a primit în dar de la comandatul vaporului un exemplar al primei ediții a Principiilor Geologiei, un tratat scris de mentorul său, James Lyell (un recunoscut polemist și o fraudă științifică). Toată cercetarea lui geologică din timpul expediției s-a bazat doar pe aceste limitate surse de informare. Scrisorile trimise în țară de la bordul vasului au plăcut însă unora dintre foștii săi profesori, care l-au ajutat să intre în cercurile naturaliste de atunci.
Impulsionat de suportul primit din partea lui Lyell, la doi ani de la întoarcerea în Marea Britanie, Darwin vizitează zona celor „trei drumuri paralele” și propune propria sa teorie pentru formarea lor. În 1839, trecând peste mai modesta Geological Society, Darwin și-a prezentat lucrarea( i ) în fața membrilor lui Royal Society (forumul academic suprem în Marea Britanie).
Ideea lui Darwin a fost că prezența „drumurilor paralele” se datorează existenței unui vechi golf al Oceanului Atlantic, care ar fi acoperit o mare parte din Scoția. Folosind o sugestie citită în cartea lui Lyell (la bordul lui Beagle), despre „ridicarea crustală” produsă de cutremure, Darwin a sugerat că retragerea apei oceanului a avut loc în trei perioade de timp distincte și că cele „trei drumuri paralele” reprezintă vechile linii de țărm marin, marcând astfel trei perioade de „ridicare crustală” a teritoriului Scoției. Aparent, cel mai vechi mister geolog s-a rezolvat.
Prezentarea teoriei sale în fața academicienilor britanici, urmată de publicarea în cea mai prestigioasă revistă științifică a vremii, și alegerea sa ca Fellow of Royal Society în același an (1839), i-au creat lui Darwin o aură de celebritate și statutul unei tinere speranțe demne de urmărit.
Numai că teoria lui Darwin despre producerea celor „trei drumuri paralele” a fost o gigantică gafă, pe care numai un geolog amator ca el ar fi putut s-o facă. Două greșeli fundamentale le-ar fi putut evita, odată cu rușinea și remușcările ulterioare, dacă ar fi fost un specialist în geologie.
Prima greșeală. Dacă cele „trei drumuri paralele” ar fi fost adevărate paleo-țărmuri marine, atunci depozitele de roci ar fi trebuit să conțină scoici și alte fosile marine. Darwin experimentase prezența acestor resturi fosile în timpul expediției Beagle, atunci când a cercetat o serie de terase de-a lungul Pacificului, la Coquimbo, Chile. Faptul că a preferat să ignore lipsa unor dovezi inconturnabile despre existența unui golf oceanic mă duce cu gândul la tactica mentorului său, Charles Lyell, de a neglija dovezile geologice care îi contraziceau teoria sa uniformitariană.
A doua greșeală. Rocile de suprafață din zona Glen Roy prezintă niște trăsături caracteristice, numite grooves and ridges (șanțuri și muchii), care nu ar fi fost posibil să fie produse de avansarea și retragerea apei oceanice. Geneza acestor aspecte de suprafață, foarte vizibile și specifice, sunt predate (și de mine) în practica geologică din anul I (Figura 2). Dar amatorismul geologic al lui Darwin i-a jucat o festă oribilă, pentru care un student din anul I ar fi picat imediat la colocviul de teren.
Figura 2. Studenții din anul I geologie (Brooklyn College) examinează roci din Central Park, Manhattan. Dovezile ultimei glaciații sunt reprezentate în această locație de șanțurile și muchiile (grooves and ridges), create de ultimul ghețar care a acoperit America de Nord cu 20.000 ani în urmă. Alte dovezi din parc sunt morenele glaciare, rocile roche moutonnées și blocurile eratice. Topirea totală a gheții din zona Manhattan a avut loc cu 6.000 de ani în urmă.
Trezirea la realitate a venit imediat, în anul următor (1840). Un geolog adevărat, elvețianul Louis Agassiz, a cercetat și el zona Glen Roy din nordul Scoției. Dar teoria lui despre formarea celor „trei drumuri paralele” a fost complet diferită de a lui Darwin, a incorporat toate dovezile geologice existente și a fost prezentată într-o manieră care nu lăsa loc la interpretări divergente.ii
Teoria lui Agassiz pleca de la faptul că Pământul a fost acoperit periodic de ghețari pe mari suprafețe (Snowball Earth). După studierea meticuloasă a ghețarilor din țara natală, Agassiz, asistat de William Buckland, a comparat peisajele glaciare din Elveția cu cele din Scoția, în particular cele din zona celor „trei drumuri paralele”. Similitudinile evidente și dovezile glaciare incontestabile (tipuri de roci și de relief topografic) găsite în zona Glen Roy l-au condus pe Agassiz la concluzia că cele „trei drumuri paralele” sunt, de fapt, trei stadii diferite în retragerea ghețarului scoțian – țărmurile succesive ale unul lac format din topirea gheții.
Ultima glaciație din Scoția s-a terminat în urmă cu peste 14.000 de ani, dar acum 12.000 ani, o scurtă perioadă de temperaturi foarte reci, numită Loch Lomond Stadial (sau Younger Dryas în America de Nord), a recreat câțiva ghețari în nordul Scoției. Valea Glen Roy a fost blocată de gheața din lobul de gheață Lochaber. Apa din spatele barajului de gheață s-a cantonat la trei nivele majore (260 m, 325 m și 350 m, Figura 1), care pot fi încă văzute sub forma celor trei drumuri paralele. Conform unui studiu din 2010 (iii), vârstele drumurilor individuale variază de la circa 11.900 ani, pentru cel mai înalt, la circa 10.700 ani pentru cel mai tânăr.
