Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Trump-Clinton, batalia celor doua jumatati ale natiunii americane. Criza reprezentarii si impactul asupra ordinii internationale

de Valentin Naumescu     Contributors.ro
Joi, 3 martie 2016, 15:27 Actualitate | Opinii

Valentin Naumescu
Foto: Arhiva personala

Jocurile în alegerile primare par încheiate. Clinton versus Trump. Pe 8 noiembrie, americanii vor alege aşadar între sistem şi anti-sistem, între continuitatea puternic coafată, tenace dar inevitabil uzată a sistemului politic şi administrativ federal, între experienţa a peste douăzeci de ani de viaţă publică de prim nivel la Washington, opţiune care nu mai stârneşte demult pasiuni (politice) dar care se ambiţionează să reziste pe scenă, şi scălămbăiala anti-sistem a unui agent imobiliar plictisit de propriile sale afaceri, un histrion care se crede într-un veşnic show de televiziune, şi acela submediocru, pendulând între ignoranţă politică, incultură, agresivitate verbală de prost gust şi clişee pentru semidocţi. Ea spre 69, el spre 70. Şi asta spune ceva despre criza de lideri noi, substanţiali, rezonabili şi credibili, despre criza reprezentării care paralizează politica Americii de astăzi.

Dacă nu apar evenimente excepţionale, neprevăzute, Clinton şi Trump vor obţine în această vară nominalizările oficiale din partea partidelor lor, pentru a intra în cursa prezidenţială propriu-zisă din toamnă. Hillary Clinton a câştigat deja 577 de delegaţi din cei 2383 necesari pentru nominalizarea din partea democraţilor, faţă de 394 ai lui Bernie Sanders (75 de ani), iar Donald Trump şi-a asigurat 338 din 1237 delegaţi republicani necesari, faţă de 229 ai senatorului Ted Cruz[1]. Eu spun că, deşi reprezintă doar 25-30% din procesul electoral al alegerilor primare, datele de până acum sunt suficiente pentru a înţelege cine domină competiţia pentru desemnare în cele două mari partide. Contracandidaţii acestora se retrag unul câte unul, lipsiţi de victorii în statele în care au avut loc alegeri şi mai ales părăsiţi de sponsori. Neurochirurgul Ben Carson este cel mai recent exemplu de abandon, în tabăra republicanilor.

Pe de altă parte, toate speculaţiile privind intrarea spectaculoasă în cursă, în ultimul moment, a unor candidaţi-surpriză (fostul primar al New-York-ului Michael Bloomberg, actualul vicepreşedinte Joe Biden etc.) se dovedesc nerealiste, pe măsură ce trec săptămânile, iar consumarea etapelor electorale reduce considerabil şansele ca ceva să se mai poată schimba. Michael Bloomberg ar fi fost poate o soluţie interesantă, dar e greu să te impui ca independent.

Clivajele politice ale societăţii americane rămân evidente şi parcă au câştigat recent în adâncime şi intensitate, devenind o problemă reală chiar şi în interiorul lumii democrate, respectiv republicane, unde nu mai este deloc sigur că învingătorii vor fi capabili ulterior să atragă şi să unească susţinătorii contracandidaţilor perdanţi. Nuanţele şi delimitările sunt destul de clar trasate în ambele partide, distanţa ideologică fiind tot mai mare între moderaţia instituţională a lui Hillary Clinton, acuzată că primeşte sponsorizări masive de pe Wall Street, şi stângismul „revoluţionar” al lui Bernie Sanders, care ar face să roşească prin discursul său idealist chiar şi un vechi socialist francez. Dincolo, la republicani, Ted Cruz devine tot mai agresiv anti-Trump, pe măsură ce magnatul câştigă stat după stat şi delegaţi după delegaţi, apropiindu-se de pragul desemnării. Probabil, tonul său mai conciliant la adresa lui Trump, de acum câteva luni, se baza pe convingerea că acesta din urmă se va retrage şi îi va acorda susţinerea, dar acum a devenit clar că Trump nu se retrage şi bate tot ce întâlneşte în cale, nu zdrobitor dar suficient cât să îşi adjudece majoritatea relativă a republicanilor din statele în care s-a concurat. Rămâne de văzut cât îl va afecta presupusul „scandal al taxelor”, care se pare că se coace chiar în Partidul Republican, de către o facţiune care nu îl simpatizează pe magnatul imobiliar. Personal, aş crede mai degrabă că Trump va rămâne în picioare şi după iminentele „dezvăluiri” privind presupusa evaziune fiscală din companiile sale, fiindcă nucleul său electoral pare setat pe ideea simplistă că Trump va lupta cu statul care impune impozite prea mari şi cu birocraţia consumatoare de fonduri bugetare.

Problema partidelor nu vor fi delegaţii, care îşi vor face disciplinat treaba la Convenţiile Naţionale din iulie/august, conform deciziilor de la nivelul statelor, ci votanţii de rând, care vor trebui să iasă la urne pentru candidaţi pe care nu şi i-au dorit în alegerile primare. Vor mai vota oare tinerii democraţi, înnebuniţi după bătrânelul simpatic Sanders, pe bătrânica spilcuită Clinton, după ce Bernie tocmai le-a spus că Hillary e răsfăţata pisicilor grase de pe Wall Street şi „nu e o progresistă adevărată”, cum e el? Vor mai vota oare hispanicii lui Ted Cruz şi Marco Rubio, imigranţi din prima sau a doua generaţie, cu arogantul Donald Trump, după jignirile şi invectivele usturătoare prin care şi-au arătat reciproc dispreţul? Vor trece peste aceste bariere sau vor sta acasă şi vor lăsa ca balanţa să fie înclinată pe 8 noiembrie de indecişii din clasa mijlocie, nici democraţi, nici republicani?

O falie tot mai adâncă se deschide între naţiunea americană şi elitele sale politice. Vorbeam lunile trecute despre impasul şi deruta politicii conservatoare, care de opt ani propune pentru Casa Albă tot felul de figuri neadecvate funcţiei prezidenţiale. Lucrurile nu stau neapărat mai bine nici în Partidul Democrat, unde respectabila septuagenară Hillary Rodham Clinton, altminteri o strălucită absolventă din consorţiul elitist Ivy League (Yale Law School, începutul anilor ‘70), nu mai are resurse de a reprezenta înnoirea politică şi prospeţimea pe care o aşteaptă astăzi alegătorii. Nicicând cursa prezidenţială nu a fost mai sărăcăcioasă în oferte şi lideri atractivi decât este acum. Cu excepţia fanilor personali ai lui Hillary Clinton şi Donald Trump (se pare, însumaţi sunt sub 25% din totalul alegătorilor), democraţii şi republicanii trebuie să facă în general mari eforturi de conştiinţă şi sensibilitate politică pentru a vota necondiţionat, pe oricare candidat ar desemna în cele din urmă partidul lor. Probabil, unii nu vor reuşi să facă acest efort şi nu îşi vor putea accepta propriul candidat, stând acasă, ca să nu mai vorbim de majoritatea cetăţenilor americani, care nu sunt membri de partid. Ofertele din meniu se înghit tot mai greu şi nimic nou, relevant, nu pare să apară la orizontul politicii interne.

Cele două jumătăţi ale societăţii americane, vorbind desigur în termeni aproximativi (plus-minus câteva procente de fiecare parte) se vor confrunta simbolic pe 8 noiembrie, într-o numărătoare conjuncturală care va decide ce fel de putere executivă vor avea Statele Unite începând din ianuarie 2017 şi, prin extensie, cum ar putea arăta sistemul relaţiilor internaţionale, altfel spus ordinea mondială. Din punct de vedere politic, o alternanţă democrat-republicană ar fi probabil binevenită, după cei opt ani ai epocii Obama, cu condiţia ca noua putere să fie „frecventabilă” şi să rămână în zona ideilor fezabile, nu a sloganurilor ieftine şi goale de orice conţinut, pe care scrie cu litere aurite „Let’s make America great again!”, numai bun pentru un show vesel cu majorete. Fără a avea încă un slogan, trebuie admis că discursul lui Clinton este totuşi cel mai „prezidenţial” dintre toate discursurile de pe piaţă, cel mai instituţional, cel mai coerent, cel mai aproape de a putea fi şi pus în aplicare. Şi, poate tocmai din acest motiv, este şi cel mai puţin „sexy” din punct de vedere al atractivităţii politice, cel mai plat.

Hillary Clinton ar însemna o relativă continuitate în politica Americii, din punct de vedere sistemic, în timp ce Trump ar încerca să facă schimbări importante, cel puţin în primii doi ani. Spun „ar încerca”, fiindcă, dincolo de supremaţia constituţională a fotoliului de la Casa Albă, ceea ce rezultă de regulă în practica politică şi administrativă este vectorul combinat al voinţei preşedintelui şi al inerţiei puternice a sistemului (nuanţarea de către consilieri şi experţi sau de către Congres, legislaţia deja existentă, limitele bugetare, angajamentele internaţionale, reflexele instituţionale, rezistenţa funcţionarilor, lobby etc.). Acest al doilea factor nu trebuie deloc neglijat şi, cred, orice adept al unui candidat anti-sistem ar trebui să ţină cont că niciun preşedinte nu face chiar tot ceea ce vrea, din tot felul de motive. Aşa încât sugerez că deziluziile fanilor lui Trump ar fi incomparabil mai mari decât ale adepţilor lui Clinton, în situaţia în care favoriţii lor ar câştiga cursa.

Criza reprezentării în politica Statelor Unite (şi nu numai, aş spune chiar în lumea politică actuală, dar aceasta este o altă discuţie) va avea inevitabil un impact profund, structural, asupra ordinii globale. O putere lipsită de entuziasm democratic şi de suport public intern masiv nu se poate angaja în mari proiecte internaţionale. O astfel de putere executivă va fi tot timpul ezitantă şi va evita gesturile mari, eroice, de teama ostilizării şi radicalizării opiniei publice.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro















Material prezentat de LIDL​

FOTO​ Incearca reteta saptamanii de la LIDL: Sorbet cu fructe de padure, o varianta mult mai putin calorica a inghetatei


Sorbetul este un desert racoritor pe baza de fructe, suc de fructe, apa si zahar, care desi aduce foarte mult cu inghetata, este o varianta mult mai putin calorica insa poate fi la fel de cremos si delicios! Folositi fructe congelate pentru ca sorbetul sa fie consistent si sa va racoreasca instant in zilele toride de vara.
1665 vizualizari

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Vineri