Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

70 de ani de la sfarsitul Razboiului in Europa. Erodarea ordinii occidentale, frustrarile post-sovietice ale Rusiei si dilemele Uniunii Europene

de Valentin Naumescu     Contributors.ro
Marţi, 28 aprilie 2015, 14:30 Actualitate | Russia Report

Valentin Naumescu
Foto: Arhiva personala

Peste puţine zile, Europa, Statele Unite şi Rusia vor trăi (ce-i drept, din perspective total diferite) un moment de reflecţie şi reculegere, cu trimiteri esenţiale spre contextul actual al sistemului de relaţii internaţionale.

La două generaţii distanţă, semnificaţia conflagraţiei încheiate în primăvara lui 1945 şi emoţia celebrării păcii ar putea părea estompate de trecerea timpului iar lumea întreagă, poate, mai relaxată. Cu toate acestea, criza Estului Europei, asertivitatea în creştere a Rusiei, slăbirea aranjamentelor occidentale şi dilemele Uniunii ne obligă la un efort retrospectiv şi totodată prospectiv mai consistent. În fond, trăim un paradox: acesta este cu certitudine cel mai bun moment al sistemului internaţional (pe criterii istorico-economice, de securitate şi bunăstare concrete, precum şi pe indici de dezvoltare umană) dar este, în acelaşi timp, unul preocupant din punct de vedere politic, cu un serios risc conflictual.

Privind în urmă cu 70 de ani, spre capitularea Germaniei naziste şi încheierea războiului pe continent, multe din elementele „crizelor” prezente ale ordinii postbelice vor putea fi văzute într-o altă lumină. Nicicând în istorie lumea nu a fost totuşi, să recunoaşem, mai prosperă şi mai puţin sângeroasă decât acum. Nicicând speranţa de viaţă la naştere, drepturile şi libertăţile individuale, accesul la informaţie, oportunităţile educaţionale, progresul ştiinţific şi tehnologic şi dezvoltarea economică nu au oferit, atât de multor cetăţeni ai Europei, şanse legitime să aspire la o viaţă îndelungată şi la bunăstare. Prin contrast, cei peste 50 de milioane de morţi şi distrugerile incomensurabile au dat o măsură cinică celei mai sinistre aventuri politice, ideologice şi militare a umanităţii, căreia i-a urmat, din nefericire, lungul calvar al comunismului, în jumătatea estică a continentului. Practic, două generaţii de est-europeni au fost sacrificate pe „altarul” marii ecuaţii geopolitice a Europei „pacificate” şi a balanţei de putere negociată de aliaţi, după înfrângerea lui Hitler.

Căderea Berlinului, în mai 1945, a pus aşadar capăt proiectului delirant al naţional-socialiştilor germani (cărora li s-au alăturat, din convingere sau din oportunism, mişcările fasciste din mai multe state ale Europei), clădit pe ideea bolnavă a superiorităţii etnice, naţionale şi rasiale, dar a deschis larg porţile unei alte aventuri ideologice, la fel de nocive, reprezentată de expansiunea regimurilor comuniste în Europa Centrală şi de Est, Războiul Rece şi divizarea continentului de-a lungul Cortinei de Fier.

După 44 de ani, tot la Berlin, o altă cădere istorică (cea a Zidului Berlinului, în noiembrie 1989) avea să redea, la început germanilor şi mai apoi tuturor europenilor, speranţa „sfârşitului istoriei” şi a triumfului definitiv al democraţiei liberale. În mare parte, în pofida criticilor ultracunoscute care au urmat şi chiar a unei oarecare retractări (nuanţări) a autorului însuşi (evident, Francis Fukuyama), acest lucru chiar s-a întâmplat. Căci ce altceva dacă nu „sfârşitul istoriei” poate să însemne unificarea Europei în pace şi securitate, în ultimele două decenii, prin extinderea aranjamentelor ordinii economice occidentale asupra a 11 state central-europene (lărgirea Uniunii), respectiv a ordinii militare şi de securitate asupra a 12 state din regiune (extinderea NATO)?

Pe bună dreptate, istoricul german Heinrich August Winckler consideră că elitele actuale ale Europei sunt conceptual post-istorice, desprinse în abordările lor de fundamentele şi morala propriei istorii a continentului, pe care o consideră depăşită şi nerelevantă, fie că e vorba de elitele politice, administrative, intelectuale sau culturale. În rest, lumea pare să mărşăluiască în plin etos istoric, dominat de frustrări şi spirit revanşard, dacă ne uităm nu doar la neîmpăcata Rusie a lui Putin, ci şi la resuscitarea vechilor tensiuni ale Asiei, centrate pe rivalitatea tradiţională sino-japoneză, brusc redescoperită de ambele puteri, la dramele Orientului Mijlociu, alimentate de vechi schisme sunito-şiite, şi chiar la căutarea de sine a Americii, prinsă din nou în moara de vânt a dilemei izolaţionism-intervenţionism.

Despre declinul ordinii occidentale s-a scris atât de mult, în America şi în Europa de vest[1] (şi nu e vorba aici de Oswald Spengler şi de clasica sa carte sa din 1922, exemplificată de multe ori superficial în mass-media, ci de diagnoze din anii 2000[2]), încât aproape că nu are rost să reluăm aici nici „vechile” argumentaţii din 2003[3], nici pe cele mai recente, care încearcă nuanţarea acestui declin[4].

Răcirea relaţiei transatlantice, anti-americanismul de joasă speţă al Europei de vest, părăsirea Americii de către franco-germani în războiul din Irak şi blocarea implicării Alianţei, intrarea într-un con de umbră a NATO (cel puţin până la anexarea Crimeei şi războiul din Donbas), oprirea extinderii Uniunii Europene şi a Alianţei Nord-Atlantice, pe fondul „oboselii” opiniei publice şi al dezacordurilor interne, episoadele repetate ale crizei de încredere între Statele Unite şi partenerii europeni (în special Germania), în urma scandalurilor legate de interceptările NSA, criticile energice din Europa la adresa mega-proiectului TTIP (în esenţă, unificarea pieţelor nord-atlantice), şi, mai nou, aderarea unor state europene, inclusiv a Marii Britanii, la AIIB (Banca de Investiţii şi Infrastructură a Asiei)[5], care pune în pericol supremaţia dolarului şi a sistemului Bretton Woods bazat pe Banca Mondială şi FMI, sunt doar câteva din elementele acestei erodări a ordinii postbelice, dominată de valorile şi interesele Vestului.

Frustrările post-sovietice ale Rusiei, care şi-a pierdut în 1991 statutul de superputere (de care a beneficiat din plin de-a lungul Războiului Rece), ne sunt şi ele binecunoscute. Exprimate în stil jovial-caraghios de un Boris Elţîn confuz şi ineficient, demn de zâmbetele liderilor occidentali şi de mânia establishmentului rusesc, sau în stil cosmetizat-rezonabil de un Medvedev „păpuşă de catifea”, cules cu grijă din mediul corporatist al Gazprom, dar mai ales exprimate sarcastic şi belicos de fostul (?) ofiţer KGB Vladimir Putin, cu privirile sale îngheţate şi tăioase, frustrările Rusiei arată, în esenţă, neîmpăcarea Moscovei cu rolul actual din sistemul relaţiilor internaţionale şi cu pierderea sferei de influenţă în Europa.

Spus direct, Moscova ştie că nu va fi atacată niciodată de NATO, că scutul american antirachetă nu o ameninţă militar şi că o eventuală intrare a ţărilor ex-sovietice din Estul Europei (Ucraina, Republica Moldova, Georgia) în UE sau NATO nu ar pune în pericol graniţele ei, aşa cum se lamentează Putin, mai degrabă pentru „impresia artistică” internă. Chestiunea reală este, fireşte, cu totul alta. Ceea ce nu spune Putin, dar ştie foarte bine, este că avansul Occidentului în Estul Europei, după finalizarea cu succes a înglobării Europei Centrale, începută cu Grupul de la Vişegrad şi încheiată cu Croaţia (1999-2013), ar reduce şi mai mult zona de impact a Rusiei pe continent. Practic, o intrare instituţională a Vestului pe fostul teritoriu al Uniunii Sovietice, prin cooptarea celor trei republici care au semnat Acordurile de Asociere la Uniunea Europeană şi au început deja o colaborare militară cu NATO, ar însemna pierderea definitivă a tot ceea ce câştigase Stalin în anii 40, prin forţă militară şi prin înţelegeri cu puterile occidentale. Scutul american antirachetă, ca să vorbim doar despre această instalaţie atât de controversată, nu are o valoare militară absolută (la urma urmei, va avea doar 24 de interceptori, a 25-a rachetă oricum ar trece, presupunând că eficienţa tehnologiei ar fi 100%…) ci una simbolică excepţională, sugerând instalarea pe termen lung a Statelor Unite în România, „ocuparea” strategică a terenului şi contracararea influenţei pe care Rusia o mai putea avea sau măcar spera, teoretic, la vest de Marea Neagră. Nu apărarea propriului teritoriu îi preocupă pe hardliner-ii ruşi, ci anularea potenţialului de intimidare, influenţă şi control, cu alte cuvinte posibilitatea aducerii Rusiei la statutul unui vecin oarecare din regiune. Ar mai rămâne doar pârghiile economice, dar iată că şi pe piaţa gazului America pregăteşte mutări intersante, pentru a ne referi doar la scenariul exportului masiv de gaz lichefiat ieftin.

Ce ar mai fi de observat, la 70 de ani de la instaurarea păcii pe continent? Că Uniunea Europeană, creată esenţialmente pentru garantarea păcii şi bunăstării europenilor, traversează o perioadă a controverselor, dilemelor şi reflecţiilor critice, începută după respingerea Tratatului Constituţional, în 2005.

Preşedintele Comisiei Europene a anunţat oprirea extinderii, cel puţin pe durata mandatului său, abia început. Acelaşi Juncker ar vrea o armată europeană, ca să nu mai depindă de forţa militară a Statelor Unite. Nu prea e luat în serios. Marea Britanie agită spectrul exitului, după 2017, şantajând Bruxelles-ul la diverse negocieri. Pe 7 mai UKIP va obţine multe voturi, dar relativ puţine mandate în Camera Comunelor, datorită sistemului electoral majoritar. Semnalul politic eurosceptic va fi însă destul de puternic. Sarkozy, probabil viitorul Preşedinte al Franţei, denunţă Acordul Schengen în forma actuală şi cere reintroducerea controalelor la frontieră. Grecia este pe marginea prăpastiei, ţinută fiind în viaţă pe aparate de resuscitare de creditorii externi, dar dezgroapă politic chestiunea despăgubirilor germane pentru perioada războiului. Guvernul de la Budapesta nu mai crede în modelul democraţiei liberale şi cochetează cu oferta economică a Rusiei sau a celorlalte puteri „iliberale” ale lumii, producând dezgust la Washington şi precauţie la Berlin. În noiembrie s-ar putea să vedem un rezultat spectaculos al stângii radicale (Podemos) în alegerile din Spania.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro















[P] ​Accepta provocarea unui business fara hartii! E mai simplu decat crezi               

Activitatile noastre zilnice sunt din ce in ce mai orientate catre mediul electronic si online. Traim intr-un ritm care ne-a impus sa adoptam solutii eficiente si sigure pentru a plati facturi si taxe, a face cumparaturi, a verifica soldurile bancare, etc. Este o practica pe care am ales-o din dorinta de a simplifica lucrurile si pe care multi dintre noi ne dorim sa o regasim si in viata profesionala, unde cautam solutii pentru a depasi constrangerile de timp si spatiu atunci cand trebuie sa obtinem  o aprobare, sa  semnam rapid un contract sau sa accesam un document de la distanta.
1330 vizualizari





ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Vineri