Provocat de redacția Revistei 22, care, cu prilejul împlinirii a 25 de ani de la nașterea Grupului pentru Dialog Social, mi-a cerut să povestesc o amintire din vremea de atunci, am căutat prin hârtii mai vechi și, într-un dosar prăfuit, am dat peste o poză de la sfârșitul lui decembrie ᾿89. O uitasem. Aveam 47 de ani, eram etern, fericit, inconștient și aveam o singură mirare: „Oare cum pătrunde spiritul în lume?” Cu întrebarea asta îl înnebunisem și pe Noica ani de zile.
Știam că e o întrebare la care nu există răspuns. Știam că nu se poate măsura intrarea spiritului în lume, așa cum se măsoară, de pildă, creșterea sau scăderea lichidului într-un vas. Și totuși, nu încetam să mă gândesc la asta. Poza de care vorbesc este făcută în ziua de 30 decembrie 1989, la Intercontinental, la conferința de presă prin care s-a lansat în spațiul public GDS-ul. Privind-o, mi-am amintit că în noaptea care a urmat, pe la ora 2, am scris Apel către lichele. Văd până și foaia de pe biroul meu din Intrarea Lucaci, și culoarea luminii în cameră, și țin minte și acum starea de exaltare în care mă aflam.
Nu știam, așadar, cum pătrunde spiritul în lume. Tot ce știam atunci era cum pătrunsese spiritul lumii în mine. Evident, prin cărțile pe care le citisem până atunci, prin biblioteca mea, prin acel paradis al culturii pe care-l locuisem, fie el și unul instalat, cum fusese, în epicentrul unui infern social. Ca să trăiesc convenabil în deceniile acelea în care istoria ne teroriza, făcusem „comerț cu morții”. Așa răspunsese un filozof grec când fusese întrebat cu ce se ocupă: „Fac comerț cu morții”. Orice cărturar, în fond, se îndeletnicește cu citirea marilor dispăruți ai omenirii. Ei bine, voiam să-i fac și pe alții să se bucure de cei care, nemaifiind în viață, mă ajutaseră să trăiesc. Să se bucure de cărțile lor, care făcuseră din mine un om liber chiar și în anii nelibertății programate oficial.
Ca să-mi împlinesc un destin, mai aveam un singur pas de făcut: de vreme ce știam cum pătrunsese spiritul în mine, mi-am zis că aș fi putut să repet mișcarea asta magică la o scară mai mare: o bibliotecă revărsată peste o țară întreagă! Dacă am reușit să-mi dau un destin, atunci poate că, privit de la înălțimea acestor douăzeci și cinci de ani, el este acesta: am reușit să revărs asupra țării mele, având alături echipa Humanitas, o formidabilă echipă de cărturari, peste trei mii de titluri în douzeci de milioane de cărți tipărite. Iată de ce Humanitas a fost – și este – încercarea de-o viață de a da răspuns acelei întrebări de tinerețe, strădania de a face să intre în lume trupul de carne al spiritului, cartea, pesemne singurul trup al spiritului care există.
Humanitas este o formă nespus de stranie de commercium, o „afacere spirituală”. Apărând, ea a trecut destul de repede la comerțul cu cei vii, cu marii vii din jurul meu. Ei se numeau: Neagu Djuvara, Lucian Boia, Andrei Pleșu, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Ioana Pârvulescu, Dan C. Mihăilescu, Vlad Zografi, Horia Patapievici, Radu Paraschivescu, Petru Creția, Andrei Cornea, Victor Ieronim Stoichiță… Câțiva îmi erau prieteni. Ceilalți mi-au devenit, după ce am început să facem împreună „comerț cu produse spirituale”.
