In memoria Titei Chiper Ivasiuc
Tezele din iulie 1971 au marcat finalul mini-dezghetului politic si intelectual din Romania. A inceput atunci o noua glaciatiune politica si culturala. Intre ideologii perioadei de dupa venirea lui Ceausescu la putere, merita amintiti Paul Niculescu-Mizil, Ion Iliescu, Ilie Radulescu, Ion Teoreanu, Mihai Bujor Sion (tatal), Constantin Vlad, Constantin Mitea, Gheorghe Badrus, Alexandru Ionescu, Dumitru Ghise, Tudorel Postolache, Mihai Dulea, dar, mai ales, Dumitru Popescu-Dumnezeu. Continuau sa troneze in fruntea unor institutii ideologice vechii militanti Leonte Rautu, Stefan Voicu, Valter Roman, Iosif Ardeleanu, dar steaua lor apusese. Venise vremea “junilor turci”. Meteorica revenire a lui Miron Constantinescu nu a semnificat decat un joc machiavelic al lui Ceausescu, nicidecum o deschidere catre un marxism critic. Nimeni nu a depus un zel egal cu al lui Dumitru Popescu pentru a justifica venerarea lui Ceausescu drept “carmaci al destinului national”, “erou intre eroi”, “spirit deschis si vizionar”, “titan al gandirii”. Iata ca, octogentar fiind, Popescu nu renunta la miturile comuniste. Este impenitent si vehement.
Dumitru Popescu a ajuns in fruntea aparatului ideologic in perioada semi-liberalizarii, a tolerat anumite tendinte modernizante in viata literara si artistica, s-a pronuntat raspicat impotriva anchilozei doctrinariste, dar a fost nu mai putin un sustinator si un promotor al cultului lui Ceausescu, mai ales dupa 1971. Scrierile sale (reportaje, eseuri, romane) au fost marcate de aceasta atitudine schizoida: pe de o parte, opozitie declamativa in raport cu dogmatismul stalinist, pe de alta, angajament frenetic in favoarea noului dogmatism de tip national-stalinist. Romanele sale, in primul rand “Pumnul si palma”, plateau tribut poncifului cunoscut sub numele “lupta intre vechi si nou”. Lucrase candva la “Contemporanul” (in anii cei mai duri ai beznei staliniste), a ramas pana la capat convins ca socialismul de tip leninist este solutia pentru o modernizare rapida. Regretata jurnalista Tita Chiper l-a cunoscut inca din anii 50, de la “Contemporanul”. Mi l-a descris drept scortos, arogant, arborand o superioritate condescendenta in raport cu colegii. In egala masura, obedient cu mai-marii, gen Iosif Ardeleanu, Horia Liman, Ion Banu si Marcel Breazu. Fiinta plina de umor, Tita spunea, dupa aparitia romanului “Pumnul si palma”, ca se asteapta ca urmarea sa se intituleze “Piciorul si curul”. Literatura lui Popescu a fost pandantul romanesc al romanelor unei Galina Nikolaieva gen “Batalie-n mars”. Era un anti-stalinism apocrif, auto-limitat, tezist, pompos si gaunos. Palpita cu fervoare la proiectele faraonice ale lui Ceausescu.
La Plenara CC din noiembrie 1971, la cateva luni dupa publicarea Tezelor din iulie, Popescu declara: “In perioada care a trecut ni s-a infatisat si mai clara, in adevaratele sale dimensiuni, insemnatatea exceptionala a asa-numitelor “teze din iulie” ale tovarasului Nicolae Ceausescu. El s-a ridicat cu forta spirituala pe care i-o cunoastem impotriva mersului de la sine, impotriva cursului automat al vietii sociale intr-un domeniu fundamenta: transformarea revoltionara a constiintei si gandirii omului”. Cititi si recititi aceste randuri: ele exprima cel voluntarismul isteric al perioadei Ceausescu, obsesia distrugerii a ceea ce Aleksander Wat a numit omul interior, delirul propagandistic legat de “construirea Omului Nou”. Pentru Popescu-Dumnezeu, Tezele din iulie au reprezentat “marea bataie de gong” (sunt exact cuvintele sale). Reductionismul cel mai dezolant se traducea in formulari care jignesc insasi ideea de autonomie a spiritului: “Cred ca in socialism fiolosofia trebuie sa devina o stiinta de masa. Renuntand la orice pretentii aristocratice, ea trebuie sa se transforme intr-o disciplina democratica, intr-un instrument de cunoastere si auto-cunoastere a intregului popor”. Sa ne miram ca peste cativa ani disparea Facultatea de Filosofie a Universitatii din Bucuresti prin unificarea fortata cu Facultatea de Istorie? Cuvintele, nu voi osteni sa o repet, au consecinte. Generatii de studenti au platit pentru aberatii precum cele citate mai sus.
Am stat de vorba cu el in anii 90 cand scriam “Stalinism pentru eternitate”, m-a frapat aerul hieratic, absenta simtului ironiei, incapacitatea de auto-chestionare, lipsa oricarei ispite eretice. Se considera o victima a “vendetelor” post-decembriste. Daca s-ar fi retras din functiile politice in anii 70 ori macar in anii 80, daca n-ar fi continuat sa scrie discursurile lui Ceausescu pana prin 1981, daca s-ar fi delimitat macar prin tacere, altfel ar fi fost perceput, altfel ar fi intrat in istoria comunismului din Romania. Putea in fond sa ramana membru in CC, ori nici atat. N-ar fi murit de foame, n-ar fi fost arestat.
Simpatiile sale se situau in directia grupului protocronist. Pe occidentalisti ii detesta. Il enervau vechii antifascisti gen Geo Bogza si Eugen Jebeleanu, cu ale lor parabole anti-Ceausescu, ii prefera pe Adrian Paunescu si pe Eugen Barbu. Pe de alta parte, egocentric, veleitar, vanitos si convins ca are un loc de seama in literele romanesti, isi visa sa fie laudat de criticii apropiati de Monica Lovinescu si Virgil Ierunca. Discursurile sale erau inflacarate, gongorice si pompieriste. Epitetele encomiastice se rostogoleau incontinent. Ca secretar al CC, se intalnea saptamanal cu redactorii sefi ai publicatiilor centrale si ii “instruia” cum sa serveasca “fara preget” linia partidului, adica glorificarea cuplului Ceausescu. A condus cele mai importante institutii culturale si ideologice, inclusiv ziarul “Scanteia”, Televiziunea si Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste. I-a succedat lui Leonte Rautu in fruntea Academiei “Stefan Gheorghiu”. L-a admirat pe Rautu. Ramane, in compania acestuia, intre groparii culturii romanesti.
Citeste intreg articolul si coemnteaza pe Contributors.ro
