Se uită adesea că intervenţionismul anilor ’90, dar şi cel post-9/11 s-a făcut cu sprijinul unui nucleu bipartizan, deopotrivă democrat şi republican, al unui centru moderat, capabil să susţină din Congres politica externă a administraţiei de la Casa Albă. De câţiva ani însă, această constantă structurală, care istoric a asigurat sustenabilitatea politică a doctrinei de containment, devine numeric din ce în ce mai subţire, mai slăbită. Sechestrul declanşat în cazul bugetului Pentagonului este un simptom al acestei tendinţe.
Istoricul Niall Ferguson observa recent că, în mod fundamental, puterea statelor este o consecinţă a coeziunii lor interne. Mai mult, în ceea ce descrie ca fiind „marea degenerare“, el spune că sănătatea instituţiilor care au făcut din SUA puterea dominantă în a doua jumătate a secolului XX este tot mai precară. Robert Gates, un produs prin excelenţă al consensului bipartizan, remarcă faptul că dispariţia valorilor generaţiei sale generează un sistem politic disfuncţional. Politica de sumă zero şi războiul ideologic au devenit reperele noii ordini: „Centrul moderat – fundaţia sistemului nostru politic – nu mai rezistă. Moderaţia a devenit echivalentă cu lipsa principiilor; compromisul, cu a te compromite. Exact când ţara are nevoie de predictibilitate, de mai mult consens şi, mai presus de toate, de disponibilitatea de a ajunge la o cale de mijloc, noi ne îndreptăm în direcţia opusă“. De ce s-a ajuns aici? Desenarea circumscripţiilor electorale cu scopul obţinerii unor mandate sigure, în fiefuri sigure, a propulsat în Congres aleşi total îndatoraţi bazei ideologice a partidului, oameni orbi şi surzi la ideea unor strategii bipartizane. În acest context, David Brooks, editorialistul New York Times, vorbeşte de tribalizarea politicii americane: „există o mentalitate tribală în care tot ceea ce se poate realiza este drastic limitat de logica Tutsi vs. Hutu. Se comportă asemeni triburilor etnice, unde onoarea este dată de apartenenţa la trib şi orice compromis devine un semn al ruşinii şi al dezonoarei“.
Pe acest fond, echilibristica Administraţiei Obama din ultimele săptămâni privind Siria trebuie interpretată ca încercând forţarea unui nou consens bipartizan la nivelul Congresului, care să confere legitimitate unei politici intervenţioniste limitate. Conştient de sentimentul izolaţionist existent în circumscripţiile americane, de faptul că a fost ales pentru a face nation-building acasă, Obama i-a asigurat pe democraţi şi republicani că intenţia administraţiei sale nu este aceea de a declanşa un nou Irak sau Afganistan, nici măcar o campanie aeriană extinsă pe modelul Kosovo sau al Libiei. Mai mult, nu este vizată schimbarea prin forţă a regimului Assad, pentru că „am învăţat din Irak că, făcând acest lucru, ne face pe noi responsabili pentru tot ceea ce urmează după“. Cu alte cuvinte, Obama vrea să evite o nouă implicare terestră în Orientul Mijlociu, care stă sub semnul lui „if you brake it, you own it“. Astfel se explică şi fuga oficialilor (John Kerry sau Susan Rice) de eticheta „război“. Totodată, pe lângă pledoaria normativă, în sprijinul societăţii internaţionale seducătoare pentru democraţii wilsonieni, oficialii administraţiei au avut grijă să împacheteze totul în limbajul interesului naţional. În cazul în care America nu răspunde decisiv pentru susţinerea propriilor „red lines“, credibilitatea celorlalte garanţii de securitate, inclusiv cele de apărare colectivă (precum cele date aliaţilor din Extremul Orient, dar şi articolul 5 al NATO) pot fi puse la îndoială, semnalând puterilor cu interese anti-status-quo (Coreea de Nord sau Iranul) oportunitatea de a le testa. „Nu putem să-i lăsăm să creadă, fie şi pentru un minut, că ne ferim să implementăm avertismentele noastre pe termen lung“, spunea Susan Rice într-un discurs susţinut lunea trecută la New America Foundation.
