După ce a ieșit din comisie riscăm să avem un parlament care:
- să fie ”dizolvat” vreme de patru ani într-un număr de facțiuni divergente, incapabil să facă o majoritate legislativă coerentă și durabilă, decât eventual cumpărând-o cu privilegii, favoruri și corupție,
- (datorită moțiunii constructive de cenzură) să nu poată practic revoca guvernul, decât prin aceleași mijloace pomenite mai sus
- să poată în schimb sabota guvernul, nu doar la legislație, ci și la compoziție, remaniind miniștrii cu moțiuni simple (mă-ntreb, dacă premierul ocupă un alt post ministerial, împotriva lui se poate adopta o moțiune simplă? cu ce efect? și-au pus problema asta autorii amendamentului și comisia care l-a votat?)
- să poată convoca pe oricine, oricând și pe orice temei ca să-l ia la întrebări.
- să aibă mai toate problemele de până acum legate de funcționare, reprezentare și relevanță
- să fie detestat mult mai puternic de populație.
Având această perspectivă, cam ce importanță, greutate și semnificație ați acorda numărului de parlamentari sau camere? Cât de multe s-ar schimba, în lumina celor de mai sus, dacă ar fi în loc de 420 doar 300 de parlamentari, într-o singură cameră? O să aprecieze mai mult românii un parlament blocat și/sau profund corupt, știind că sunt ceva mai puțini membri acolo? O să-i încălzească pe magistrații hărțuiți la audieri faptul că e doar o cameră parlamentară, nu două?
Bun, pot înțelege faptul că a fost un referendum care ar trebui respectat, nu la asta mă refer, și nici la fondul acestor propuneri. Subiectul acestui articol nu este un argument pro sau contra acestor amendamente, ci o întrebare (retorică, în ce mă privește) apropo de relevanța lor, în context. Efectiv, la nivel de impact, cam cât de majore credeți că sunt temele PDL / Mișcarea Populară a președintelui Băsescu?
Că tot vorbim de comparație, există grade chiar și la capitolul irelevanță. Zilele trecute citeam o reacție oficială a PDL împotriva… reducerii mandatului prezidențial de la cinci la patru ani! Asta, ASTA e problema la revizuire? Nu e Caragiale, e Eugen Ionescu, teatru absurd imposibil de comentat rațional. E un om care roagă un prieten să-i zică ce i se pare ciudat în grădina lui, iar acesta se uită atent la gazonul pe care dansează simandicos un rinocer cu o hienă și-i răspunde că iarba din dreapta pare inexplicabil de rară.
Sigur, în principal opoziția ar trebui să se concentreze pe temele relevante, și revizuirea îi oferă destule. Dar, măcar cât de-o paranteză, să nu-i uităm și pe ceilalți. Citesc un comunicat al Forumului Constituțional în care anunță plin de mândrie cum au pus ei în Constituție, între altele, dreptul tuturor persoanelor de a participa la viața culturală. Ce mai contează că sistemul instituțional e făcut praf și pulbere? Irelevant prin comparație cu această monumentală contribuție la avansul societății noastre: posiblitatea dată tinerilor de la orașe și sate de-a pocni cu constituția revizuită jandarmii care până acum îi țineau înafara teatrelor și bibliotecilor patriei.
