Cum am povestit de mai multe ori, stiam multe despre Iliescu, dar nu-l cunoscusem personal inainte de plecarea mea din tara in toamna anului 1981. La un moment dat, rugat de o prietena a mamei mele, am facut cateva ore de meditatii de filosofie cu o fiica a mamei adoptive a lui Iliescu (de fapt a doua sotie a tatalui sau, Alexandru Iliescu, mort in 1945, deci cea care l-a crescut de fapt). Sigur, comparat cu alti aparatciki, Iliescu era chiar un “luminat”, ceea ce nu-l facea un veritabil revizionist marxist ori un reformator radical in sensul unui Imre Nagy.
Am scris imediat dupa Revolutie despre efortul de revansa istorica, politica, sociala a nomenklaturii apoplectice, despre legaturile lui Iliescu, Roman, Magureanu si celilalti cu birocratia de partid. As aminti aici articolul din “The New Republic” aparut in februarie 1990 intitulat “New Mask, Old Faces” (este publicat in editia Humanitas, din 2008, a cartii mele “Fantoma lui Gheorghiu-Dej”), o serie de artiole polemice aparute in “Romania Libera”, “22″ si “Romania Literara) in acei ani.
Scriam de asemenea lunar la revista “Meridian” condusa de Dorin Tudoran (eu eram redactor asociat). In volumul de eseuri analitice “Irepetabilul trecut” aparut in editia a II-a la Curtea Veche, cu o postfata de Bogdan Cristian Iacob, poti gasi textele esentiale pe acest subiect (si multe altele). Un articol la care tin foarte mult se intituleaza “Despre nemaipomenitul tupeu al lacheilor” si mi se pare de o nelinistitoare actualitate…
Faimoasa notiune de “democratie originala” mi-a servit-o si mie personal Iliescu in martie 1990, cand l-am intalnit in sediul Parlamentului, impreuna cu Dorin Tudoran. Intalnirea a fost facilitata de Aurel-Dragos Munteanu cu care Dorin era prieten inca din anii 70. Pentru Iliescu, important era sa se emasculeze initiativele critice de jos. Leninist fiind, privea (si cred ca inca priveste) cu enorma suspiciune ceea ce se cheama spontaneitate democratica. Om al structurilor ierahice, verticale, autoritare, Iliescu nu poate intelege pulsul viu al societatii civile. A invatat pe dinafara gramatica democratiei, dar este de fapt incapabil sa construiasca o fraza coerenta in aceasta limba politica. Exista intotdeauna ceva fals, contrafacut, artificios, in apelurile sale la pluralism.
Eu am crezut ca alternanta din 1996 a fost acea lectie care sa-l trezeasca pe Ion Iliescu din (spre a relua imaginea lui Kant), “somnul dogmatic”. Pentru el insa democratia inseamna control de sus, exercitare continua a unei autoritati care instrumentalizeaza si manipuleaza individul. Ramane prizonierul viziunii mistice despre un partid predestinat, in cazul de fata, partidul creat si pastorit de el, PSD-ul. Ion Iliescu nu este un acrobat politic, un om care face usor salturi mortale. Are convingeri adanci, grele, apasatoare. Dar stie sa mimeze jocul democratic, sa surada gratios, pana in momentul cand isi simte puterea primejduita. Atunci zambetul se evapora, ramane doar un rictus neiertator, cinic si crud.
Fragment din volumul de dialoguri cu Cristian Patrasconiu, “Cartea presedintilor”, Humanitas, 2013.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
