Până în 1989, Cortina de Fier a separat ideologic Estul comunist de Vestul democraţiilor liberale. Zidul Berlinului nu era doar convenţionala linie de sciziune a Germaniei, rezultată după victoria aliaţilor asupra naziştilor ci şi cortina între două lumi diferite politic, economic, cultural, social, educaţional şi probabil în toate modurile posibile, care crescuseră pe traiectorii divergente timp de aproape o jumătate de secol. Practic, două generaţii de europeni s-au format în spirit Est-Vest, iar amprenta acelor mutaţii mentale persistă încă, de o parte şi de cealaltă, luând uneori formele (neo)populismului.
Falimentul Uniunii Sovietice şi al regimurilor socialiste din Europa central-răsăriteană a ridicat brusc şi oarecum neaşteptat cortina între cele două jumătăţi ale continentului. Pe imensul val al speranţei, libertăţii regăsite şi al paradigmei integrării din anii ’90 şi 2000, zece ţări din fostul bloc satelit al URSS au devenit membre ale Uniunii Europene. Părea triumful definitiv al unităţii, libertăţii şi bunăstării europenilor după bulversantul secol XX, un fel de sfârşit al istoriei la care visase Francis Fukuyama în faimosul său eseu din mai 1989, publicat in The National Interest.
Criza financiară globală din 2008 şi extensia ei actuală (declinul moderat dar constant al standardului de viaţă al clasei mijlocii occidentale în raport cu anii ’80 sau 90, criza datoriilor suverane, şomajul în creştere) au spulberat iluziile bunei şi generoasei Europe. Campionii discursului globalist de până mai ieri au devenit promotorii protecţionismului şi dezintegrării. Fondatorii liberalismului şi ai gândirii universale ne explică acum avantajele de a sta acasă, că la ei plouă mult. „S-or mai fi săturat şi oamenii ăştia de atâta integrare cu Estul, le-o fi ajuns…” spun, pe un ton înţelegător, doi pensionari cumsecade din Cluj în staţia de autobuz, cu un ziar în mână. Prin alte părţi, romii sunt culeşi din ghetouri şi urcaţi în avioane cu un bacşiş de 300 de euro în buzunar şi speranţa de adieu. Parcă nu asta era soluţia predată prin anii ’90 de lectorii occidentali care vizitau universităţile româneşti înainte de ridicarea vizelor, vorbind despre cum ar trebui făcute politicile de integrare socială cu păstrarea identităţii culturale minoritare. O tempora!… Spaimele şi frustrările de tot felul iau treptat locul discursului integraţionist şi al programelor lucide. Ipocrizia populismelor redeşteptate în Europa aspiră la statutul de vedetă a discursului politic actual. Lipsa soluţiilor economice (din păcate, reală pentru moment) epuizează până şi ultimele resurse de inteligenţă ale celor care mai cred că pot avea succes politic de durată prin excludere, prin secesiune, prin ridicarea unor noi ziduri, prin popularizarea unor caraghioase platforme de alungare a străinilor şi de culpabilizare a alogenilor. Europa se schimbă din nou şi nu neapărat în bine. Trebuie să fii teribil de naiv să nu observi asta sau să conteşti semnalele de ameninţare care apar, doar pentru motivul că traversăm o lungă perioadă istorică fără conflicte militare pe continent (ceea ce este fără îndoială remarcabil).
Europa cu două viteze a devenit inevitabilă. Fără să fie asumată oficial o asemenea paradigmă, pare totuşi de neoprit şi va dobândi probabil forme instituţionalizate în următorii cinci-zece ani. Nu neapărat pe vechile aliniamente Vest-Est ci pe cele „la modă” în discursul occidental de astăzi: nucleu-periferie. Nu e greu să observi că economiile periferice la care se referă conceptul sunt în general cele ale ţărilor mai sărace din estul şi sudul Uniunii Europene, faţă de nucleul economiilor puternice din nord-vestul continentului. Zona Euro însăşi a fost de la început un proiect de integrare avansată în cadrul unui proiect de integrare mai general. „Intruşii” necompetitivi de la periferie au fost însă demascaţi recent şi puşi cu faţa la zid.
Deşi „vitezele” diferite au existat dintotdeauna în istoria Europei, acum pare că a venit momentul confruntării cruciale între adepţii integrării avansate (ziceţi-i cum vreţi: „more Europe”, uniune fiscală şi bancară, federaţie de state) şi curentul populist-protecţionist, care încearcă (deocamdată fie prin politicieni marginali, cazul Olandei şi al Franţei, fie prin media, cazul Germaniei, fie prin ameninţarea cu referendumul sau deplorabile campanii anti-imigraţie, cazul Marii Britanii) să dezangajeze Bruxelles-ul, să iniţieze un fel de devolution european şi să întărească măsurile naţionale în defavoarea celor comunitare.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
