Oricât de ameninţaţi ar fi de toate nenorocirile, românii ştiu să se bucure de sărbători. Observând această generală efuziune, exploatată şi încurajată consistent de agenţii economici şi de firmele de publicitate, aproape că nici nu-ţi mai vine să răscoleşti, cu reci instrumente socio-antropologice, raţiunile sau, mai corect spus, i-raţiunile care-i mână gregar spre magazine şi pieţele de brazi. Sunt purtaţi desigur de o dorinţă înălţătoare de a dărui, de energia sacră a Naşterii Domnului, dar şi de mai sincera plăcere seculară de a schimba griul comun al vieţii cotidiene cu mai optimistele roşu, alb şi verde.
Cu toate eforturile marilor sondaje sociologice implementate pentru întregul spaţiu european cu scopul de a identifica şi măsura valorile religioase ale europenilor şi pentru a explica, de pildă, ce alimentează alerta lor sărbătorească, mulţi cercetători au ajuns la concluzia că e greu de stabilit diagnostice în grup pentru acest domeniu evaziv. Puţine forcepsuri analitice aduc la suprafaţă mecanismul numit puterea obişnuinţei sau memorie colectivă. Una dintre discuţiile frecvente asupra religiozităţii europene este centrată tocmai pe ideea de amnezie colectivă în acest câmp al spiritului, corelată cu o paradoxală supravieţuire a comportamentelor rituale, chiar în lipsa informării lor de un substrat al credinţelor asumate conştient (A sărbători fără a putea să explici ce anume sărbătoreşti ; a te închina fără a şti de ce te închini ; a te ruga, fără a şti cui te rogi.) În multe societăţi religioase europene, religia rămâne un obiect de muzeu tolerat nostalgic. Antropologia cognitivă a religiei a propus soluţia să gândim religiozitatea ca pe un fenomen menţinut în viaţă nu de forţa emoţională a experienţei religioase sau de transformările spirituale interioare pe care ni le oferă, ci ca pe o energie direct proporţională cu numărul de ocurenţe, de repetiţii ale aceloraşi rituri, gesturi, cuvinte. Istoria religiei este percepută, în această viziune, ca un şir de pierderi succesive de sens.
Sociologii vorbesc mult, în Occident, despre modul în care modernizarea valorilor şi secularizarea nu a însemnat moartea fenomenului religios, aşa cum se credea prin anii 60, ci, din contră, revitalizarea lui, dar în alţi termeni şi sub alte forme. Cea mai importantă schimbare e ofensiva percepţiei individuale ; fiecare european profită de libertatea de a alege, de pe ofertanta piaţă a bunurilor religioase, doar acele elemente care i se potrivesc profilului său spiritual. În ceea ce ne priveşte, bricolajul de practici şi credinţe cultural-religioase nu ne este specific. Dincolo de câteva împrumuturi firave, rămânem aşa cum ne-au învăţat străbunicii noştrii şi ne îndeamnă inconştientul colectiv. Dacă europenii occidentali îşi permit să comande à la carte, noi ne mulţumim cu table d’hote, meniul casei sau felurile predefinite, combinaţia cea mai ieftină şi care nu cere eforturi conştiente suplimentare. Marketingul, gazda noastră, ne serveşte pe toţi cu aceleaşi oferte de Crăciun, aşa cum aproape toţi ne afiliem implicit, prin naştere, Bisericii Ortodoxe Române.
Asta nu înseamnă că nu avem şi noi propriile libertăţi spirituale sau excentricităţi mistice. Dar şi acestea fac parte din zestrea tradiţională, pe care nici nu le percepem ca fiind derogări de la calea străbună, curat creştinească de a sărbători Crăciunul. Până la urmă, trăim în ţara lui Dracula, deci avem ceva umbre gotice în sufletul nostru arhaic, suntem compatrioţii Căluşarilor, aceşti aşa numiţi dansatori „şamanici” care au dobândit eticheta de exponat al culturii spirituale europene nu doar prin acceptarea în patrimoniul UNESCO, ci mai ales prin pătrunderea într-un episod din Dosarele X. Alaiurile noastre totemice de Anul Nou, pline de fiinţe sălbatice şi de măşti groteşti ar fi de ajuns să ni se arunce anatema din partea oricărei biserici creştine, puţin mai autoritare decât cea majoritară în spaţiul carpato-danubian. Dar fiindcă nici Inchiziţia, nici Reforma nu au reuşit să elimine cu totul ispitele ezoterice ale occidentalilor, ne-am asumat şi această lecţie occidentală şi am renunţat la un proiect similar în propria noastră cultură religioasă. În plus, occidentalii înşişi ne-au recunoscut de multe ori supremaţia în materie de creştinism extravagant. Stau mărturie jurnalele de călătorie ale misionarilor catolici sosiţi în ţările române pe la sfârşitul Evului Mediu şi culminând cu literatura reveriilor vampirice a lui Bram Stoker.
Se spune că ataşamentul pentru tradiţii populare, în dauna celor religioase epurate dogmatic, ar fi fost avantajat de multele decenii de propagandă ateistă din perioada comunistă, care au încurajat strategic dansurile populare şi au descurajat sistematic mersul la biserică. Acesta poate fi motivul unor traiectorii inconsecvente în combinaţia de element folcloric şi imbold religios în modul nostru de a sărbători. Dar nici cultura tradiţională, consecvent aprobată de popor şi chiar de Biserică, nu a putut face faţă marketingului occidental. Am acceptat mimetic un Moş Gerilă alb-roşu, îmbrăcat după moda promovată de campania publicitară a unei celebre băuturi americane carbogazificate, deşi acesta era un produs care, în mod obişnuit, nu avea cum să facă multe valuri în societatea comunistă închisă (aproape) ermetic influenţelor transatlantice. Astăzi, mişcările creştine care-şi fac loc, cu destul succes, în viaţa publică americană militează pentru readucerea, în conştiinţa colectivă, a efigiei lui „Jesus” ca „reason for the season”, tocmai fiindcă au observat concurenţa făcută protagonistului neotestamentar de mai umanul „Santa Claus”. La consolidarea carierei internaţionale a lui Santa, în dauna „copilului sfânt”, a contribuit şi puternica pătrundere a sărbătorii Crăciunului pe pieţe culturale din ţări lipsite de substratul confesional creştin.
Dacă fac efortul neştiinţific de a-mi imagina un Moş Crăciun în spiritul imaginarului autohton, l-aş dezbrăca de orice ideologie publicitară, lipsindu-l de preţioasele sale detalii vestimentare şi în niciun caz nu ar mai fi pompat generos cu toate energiile umane pozitive. Din contră, acesta ar fi un spirit supranatural descărnat, care nu locuieşte în Laponia, ci pe lumea cealaltă, doar cu viză de flotant pe Pământ, în acest interval, care stârneşte mai degrabă teamă superstiţioasă, decât împarte afecte pozitive. Poate că acest frate vitreg şi omolog românesc al lui Moş Crăciun ar fi cel puţin mai greu de corupt, funcţionând ca o autentică instanţă morală, adică mai selectiv cu darurile şi apariţiile publice decât proletarul Moş Crăciun „cel bun”. Bătrâneţea sacră şi atemporală din folclorul nostru este întruchipată în alaiurile de Anul Nou în personajele Moşul şi Baba – ca ipostaze ale neamului de dincolo, veniţi să-i ghideze pe muritorii slabi de înger prin timpul periculos din preajma solstiţiului de iarnă.
Citeste tot articolul si coementeaza pe Contributors.ro
