(La întâlnirea cu foștii colegi de liceu, despre care am scris săptămâna trecută, unul dintre cei care au lipsit a fost Nicolae Ceaușu (Niky). Paginile care urmează descriu povestea prieteniei noastre)
M-am despărțit de Niky Ceaușu la 1 februarie 1965, când m-a condus, împreună cu alți prieteni, la aeroportul din București. Emigram, împreună cu părinții și cu fratele meu, în Israel. ”Cine știe dacă ne vom revedea vreodată”, a spus el, și toți gândeam la fel. Nimeni nu își putea închipui atunci că socialismul de tip est european avea să sfârșească ”la lada de gunoi a istoriei” (ca să folosesc o expresie foarte dragă istoriografilor comuniști).
L-am cunoscut în 1959, în clasa a IX-a, când a venit la liceul nostru de la o altă școală. Diriginta ne prevenise că vom avea un coleg nou, un băiat inteligent, care fusese unul din primii la învățătură, dar care după moartea tatălui său, cu trei ani înainte, se schimbase complet. Nu îl mai interesa nimic, nu vorbea aproape deloc, și abia lua notele de trecere dintr-o clasă în alta.
Era un băiat slab, înalt, cu părul castaniu și ochii de un albastru spălăcit. Mama sa era funcționară în portul Constanța, și el avea o soră cu handicap fizic și mental, care locuia cu ei într-un apartament dintr-un bloc vechi dar elegant din centrul Constanței. După un timp, mama sa s-a recăsătorit cu un avocat, pe care Niky, inițial, l-a detestat ”din oficiu”, acceptând abia mulți ani mai târziu că era totuși un om foarte cumsecade.
S-a apropiat el de mine, atras probabil de lipsa mea totală de agresivitate, de pasiunea mea pentru muzică și dans (pe care o împărtășea) și poate și de faptul că eram, ca și el, unul din puținii neutemiști din clasă. Ne-am împrietenit și am devenit nedespărțiți, rareori trecea o zi fără să ne vedem, să ascultăm muzică și să pălăvrăgim vrute și nevrute. Era un anticomunist feroce, fiind convins că tatăl său, căpitanul vasului Ardealul, plecat să transporte ajutoare Egiptului în urma Campaniei din Suez din 1956, fusese ucis pe vas din, motive necunoscute, de agenții securității de pe navă, deoarece nu s-a întors din acel voiaj și nu a dat niciodată vreun semn că ar fi în viață. Versiunea oficială a fost că s-a înecat!
Dovada cea mai bună a nonconformismului lui Niky și a caracterului său rebel am avut-o în clasa a XI-a, pe atunci ultima clasă de liceu. Media notelor lui la limba rusă era 4 pe primul trimestru și 4 pe al doilea. Eram în al treilea trimestru și avea deja un patru la oral. Era amenințat să rămână corigent și să nu intre în examenul de bacalaureat. Directorul liceului, Bavaru l-a chemat probabil la el pe profesorul de rusă și i-a spus să-l treacă. Altfel nu se poate explica bunăvoința acestuia, care în ultima oră de rusă i-a pus lui Niky întrebările cele mai ușoare, (aproape a la Marius Chicoș Rostogan), ca să-i dea un 10 și să obțină astfel media generală de trecere, 5. Dar nu fără mica lui răzbunare. Înainte de a-i pune nota în catalog, profesorul i-a spus (citez din memorie): ”O să te trec măi Ceaușule, deși, mai târziu, mulți o să se întrebe cum te-ai fofilat tu prin școală. Pentru că ești o loază, un leneș, nu ești capabil de nimic. Ce o să te faci în viață, măi băiatule?” ”Profesor de limba rusă”, veni răspunsul sec al lui Niky. Profesorul a rămas înlemnit, ca și noi toți de altfel, i-a pus nota 4 și l-a lăsat corigent. ”Nu te-ai putut stăpâni?” l-am întrebat după oră pe Niky. ”Nu”, răspunse el, ”a fost o ocazie unică”. A luat apoi bacalaureatul în toamnă.
După ce am părăsit România, i-am scris și mi-a răspuns. A început astfel o corespondență regulată între noi. Așteptam cu nerăbdare scrisorile lui la Tel Aviv și ulterior la Londra, adevărate reportaje literare, pline de descrieri elegante, umor și informații cifrate. Avea și un extraordinar talent la desen. A încercat să intre la Arhitectură, dar, nereușind, s-a mulțumit cu un post de desenator tehnic la un institut din Constanța.
Din momentul în care am început să lucrez la BBC, în 1970, asculta zilnic emisiunile noastre și le comenta în scrisori. După un timp, într-una din ele mă informa că s-a căsătorit cu o infirmieră pe nume Emilia, o fată minunată care o acceptă pe sora lui și are mare grijă de ea. M-am bucurat și l-am felicitat.
Pe la sfârșitul anului 1980, i-am trimis o invitație oficială să vină să mă viziteze la Londra. Spre surprinderea tuturor, a primit aprobarea și, în vara lui 1981 a sosit cu trenul în gara Waterloo, după o călătorie de două zile. Soția mea Anda și soacra mea, care locuia cu noi, l-au primit cu drag, iar fetița mea Alexandra, pe atunci în vârstă de șase ani, conversa permanent cu el în românește, cu accent englezesc.
”Cei 16 ani care s-au scurs de când nu ne-am văzut parcă nici nu au existat vreodată”, mi-a spus el când ne-am dus la culcare în prima seară, după ore întregi de depănat amintiri și de informare reciprocă în legătură cu familia, prietenii, etc. Am fost de acord. Cât de tare ne înșelam amândoi!
Diferențele au început să apară încă din a doua zi, când a văzut Hi-Fi-ul meu, un Philips destul de vechi. ”Păi eu am un HI Fi mai modern decât al tău. De ce nu-ți cumperi unul mai bun?” întrebă el. ”Pentru că ăsta încă merge bine, pentru că radioul aici este excelent, avem posturi pentru fiecare gen de muzică și pentru că prefer să-mi cheltuiesc banii pe călătorii, să văd Roma, Barcelona, etc”. ”Și am observat că ai doar un costum”, continuă el, ”eu am trei”. ”Adevărat”, am răspuns, ”nu port costume, cel pe care l-ai văzut în șifonier îl folosesc doar la ocazii oficiale”. S-a mirat, dar nu a mai spus nimic.
L-am luat cu mine la BBC. I-am făcut cunoștință cu colegii, a asistat la transmisiuni. Îi plăcea mult. (La Constanța, în tinerețe ”făceam emisiuni” de muzică ușoară la magnetofonul meu Tesla și el era un disc-jockey mai talentat decât mine). Mă însoțea zilnic la redacție și stătea cu mine opt ore, până când un coleg mi-a spus: ”ce-l aduci pe ăsta în fiecare zi? Nu știi că va trebui să raporteze la întoarcere Securității tot ce a văzut aici?” ”Și ce a văzut aici?” am ripostat. ”Ce se servește la cantină? Ce transmitem la radio ca să audă toată România?”.
În fiecare zi, descopeream însă noi deosebiri între Niky și mine. Deși îi spusesem de câteva ori să se simtă ca la el acasă, aștepta să fie servit și nu ridica nici un deget să ajute. Dar, mi-am spus, poate este timid, poate nu vrea să deranjeze. Am avut și o ceartă pe tema homosexualității, el rămânând un homofob înveterat și neînțelegând atitudinea din vest în această chestiune.
