Comisia Europeană a lansat miercuri, 12 octombrie pachetul de noi propuneri legislative privind reforma Politicii Agricole Comune (PAC) post 2013. Reacțiile din partea autoritătilor române nu au întârziat să apară, tonul acestora fiind mai degrabă critic. Însă, înainte de a analiza noile propuneri venite de Bruxelles, merită să reflectăm în primul rând asupra situatiei sectorului agro-rural românesc pentru a identifica problemele cu care acesta se confruntă si a avea o opinie informată asupra intereselor României cu privire la reforma PAC.
Astfel, unraport din 2009 al Eurostat specifică faptul că în România există un total de aproximativ 4 milioane de exploataţii agricole de diferite dimensiuni (inclusiv mici gopodării rurale) în care îşi desfaşoară activitatea aproape 2 milioane de persoane, adică 30% din populaţia activă a României. Cu toate că aceste cifre sunt profund disproporţionate în raport cu media europeană (doar 5,6% din populaţia activă lucrează în agricultură în UE27), acestea nu reprezintă un motiv de îngrijorare în sine. Problemele apar, însă, atunci când analizăm structura acestor exploataţii şi sustenabilitatea lor economică. Datele sunt cel puţin îngrijorătoare: din cele 4 milioane de gospodării, aproximativ 2,5 milioane deţin sub 1 hectar şi doaraproximativ 900 000 au cel puţin gradul minim de rentabilitate economică (1ESU). Cu toate acestea, din cele 900 000 de ferme „rentabile”, aproximativ două treimi produc doar pentru consumul propriu. Dintr-un calcul simplu rezultă că din cele 4 milioane de gospodării româneşti, doar 312 000, adică 8% sunt viabile economic şi conectate la piaţă, în timp ce restul de 92% sunt, în marea lor majoritate, gospodării de subzistenţă.
Pe de altă parte, fermele viabile economic sunt în majoritatea lor reprezentate de sectorul agro-industrial, cu suprafeţe de peste 100 ha. Acest lucru face ca, în România, categoria fermelor medii de 10-100 ha să fie sub-dezvoltată, acestea utilizand doar aproximativ 12% din suprafata agricolă totală şi reprezentând numai 2% din numarul total de exploataţii.
Astfel, în spatele a ceea ce ar putea părea o agricultură supradimensionată stă de fapt un sector agricol profund defectuos din punct de vedere structural şi nesustenabil care menţine şi alimentează sărăcia populaţiei din zona rurală. Mare parte din cei 2 milioane de români care lucrează, statistic, în agricultură nu sunt decât tot atâţia (pseudo)agricultori ce trăiesc la limita sau sub pragul sărăciei şi care constituie un rezervor de emigraţie şi somaj.
Pe lângă problemele structurale ale sectorului agro-rural, România întâmpină şi o serie de alte dificultăţi ce ţin, în principal, de nivelul slab de absorbţie şi de managementul precar al fondurilor europene. Spre exemplu, cu privire la Programul Național de Dezvoltare Rurală (PNDR), alocarea financiară din Fondul European pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (FEADR), acordată pentru perioada 2007 – 2013 este de 8.124 milioane de euro. La aceasta, se adaugă contribuţia naţională de la bugetul de stat, în valoare de 1.972 milioane de euro. Potrivit unui alt raport, emis de Comisia de Afaceri Europene a Parlamentului României, în mai 2011 fuseseră contractate 28.806 proiecte în valoare de 3.809 milioane de euro, acesta reprezentând un grad de angajare de 54,5% din alocarea aferentă perioadei 2007-2013. Cu toate acestea, procentul plăţilor efective în luna septembrie 2011 era de puţin peste 20% din totalul fondurilor alocate pentru dezvoltare rurală, mult mai mult totuşi decât rata de absorbţie a fondurilor structurale, de aproximativ 3%.
În ceea ce priveşte plăţile directe pe suprafaţă, un agricultor român primeşte în 2011 o sumă totală de 174 de euro ce însumează atât alocările europene cât şi contribuţia naţională din bugetul de stat. Prin comparaţie, în alte State Membre precum Grecia, un agricultor primeşte, în medie, aproximativ 600 de euro pe hectar cultivat. Mai mult, conform celor mai recente date, plăţile directe reprezintă pentru fermierul român mai puţin de 10% din venitul său, în comparaţie cu Danemarca unde plăţile directe reprezintă 40% din venitul total al fermierilor. Astfel, din cauza distribuţiei inechitabile a fondurilor la nivel european precum şi gradului mare de fragmentare a structurii agricole, fermierii români nu pot profita de instrumentul plăţilor directe pentru a-şi tranforma activitatea într-una viabilă economic, ci produc mai degrabă pentru asigurarea propriului consum, alimentând astfel un cerc vicios al agriculturii de subzistenţă.
În acest context, luând în calcul nevoia sincronizării priorităţilor majore ale României în sectorul agro-rural cu cele europene, următoarele linii de acţiune ar putea fi urmărite:
1. Reformarea structurii exploataţiilor agricole
Structura exploataţiilor agricole din România constituie un adevărat impediment în calea transformării marei mase de gospodării de subzistenţă în ferme viabile din punct de vedere economic. Având în vedere argumentele şi exemplele rentabilităţii economice a fermelor medii şi mari, statul român ar trebui să încurajeze asocierea fermierilor în unităţi agricole de dimensiuni medii, favorabile eficientizării economice prin programe de tipul „Renta viageră„. Pentru aceasta, statul ar putea acţiona ca un intermediar între fermieri şi asociaţii. Astfel, s-ar putea stimula prin subvenţii şi plăţi directe pe de o parte producţia agricolă, iar pe de altă parte proiecte axate pe cercetare şi inovaţie. În plus, o serie de culturi (viticole, apicole, pomi fructiferi, soiuri exotice) pot sta la baza unor asocieri productive în vederea exportului. Aceste stimulente trebuie acordate atât zonelor productive cât şi celor defavorizate agricol pentru a nu risca crearea sau adâncirea unor dezechilibre regionale.
Recent, Parlamentul European a atras atenţia asupra nevoii reînoirii generaţiilor de fermieri. Conform acestuia, în prezent, la nivel european, doar 6% din fermieri au vârsta sub 35 de ani. În acest sens, Ministerul Agriculturii poate îmbunătăţi gestionarea programului „Tineri Fermieri”, în aşa fel încât agricultura să poată fi promovată ca o ocupaţie atractivă şi profitabilă, în special în rândul tinerilor. De asemenea, prin intermediul fondurilor pentru dezvoltare rurală, statul român poate stimula profesionalizarea agriculturilor şi antreprenorilor locali.
Totodată, este vitală nevoia redistribuirii echitabile a fondurilor pentru plăţi directe în agricultură între vechile Statele Membre şi cele care au aderat în 2004 şi 2007. Cu toate acestea, plăţile directe efectuate pe baza actualei structuri agricole din România nu pot constitui decât o soluţie temporară şi limitată pentru sectorul agro-rural, fără a putea contribui la dezvoltarea structurală şi durabilă a agriculturii şi spaţiului rural românesc.
2. Modernizarea spatiului rural: miza pe pilonul II al PAC
Pe de altă parte, pilonul II de dezvoltare rurală al PAC ar oferi posibilitatea realizării de proiecte de infrastructură critică şi de devoltare care ar aduce în mediul rural servicii de bază precum canalizare, alimentrare cu apă potabilă şi energie. Mai mult, coordonarea cu fondurile politicii regionale şi de coeziune, preconizată deja la nivel european, ar putea dezvolta sinergii importante care ar mări competitivitatea şi atractivitatea economică a spaţiului rural. Pe baza principiului complementarităţii fondurilor europene, autorităţile române pot pune în practică o strategie axată pe inter-operabilitatea şi pe intersectarea diferitelor surse de finanţare, creând astfel efecte de multiplicare. Această strategie poate fi optimizată prin stabilirea unor proiecte strategice cheie, de interes naţional, eligibile pentru finanţare din ambele fonduri.
În acest fel, zonele rurale, cu un potenţial uman uriaş, la înălţimea a 30% din populaţia activă a României, ar fi revigorate şi deblocate în aşa fel încât să devina active din punct de vedere economic. În plus, creşterea economică rezultată ar putea fi una „verde”, durabilă şi sustenabilă, în acord cu noile propuneri legislative ale Comisiei Europene. Astfel, aspectele de promovare a unei agriculturi „multifuncţionale” incluse în pilonul II al PAC ar putea oferi României şansa de a-şi prezerva specificitatea cadrului natural, tradiţional şi ecologic şi de a-l promova şi integra în scheme de eficientizare, de diversificare economică şi de nişă precum agricultura organică, turismul ecologic şi tradiţional, promovarea de produse locale şi regionale etichetate.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
