Un proiect legislativ britanic prevede organizarea de referendum national, ori de cate ori se impune un transfer de suveranitate catre Uniunea Europeana. Dupa ce, in anul 2009, s-a retras din Partidul Popular European asumandu-si stigmatul euroscepticismului, Partidul Conservator britanic s-a dovedit reticent fata de aprofundarea integrarii europene, mai ales in campania electorala din anul 2010.
Prin manifestul electoral isi afirma determinarea de a nu mai ceda nici o putere in favoarea Bruxelles-ului, fara referendum national.
Acelasi Partid Conservator manifestase fermitate in timpul ratificarii Tratatului de la Lisabona, cand se angajase ca, daca va ajunge la putere, sa supuna referendumului ratificarea deja infaptuita in Marea Britanie (M.B.) pe cale parlamentara, sub guvernare laburista. Nu a mai fost nevoie, pentru ca Tratatul a intrat in vigoare inainte ca torii sa preia guvernarea in mai 2010, impreuna cu liberal democratii.
A fost salvat astfel Tratatul de la Lisabona care risca sa fie respins printr-un referendum britanic, dar a fost salvata si onoarea europeana a torilor, care ar fi devenit, prin acel referendum, un fel de “paria” ca si francezii care anulasera prin referendum in 2005 Tratatul Constitutional.
Ajunsi la guvernare, torii n-aveau cum sa se dezica de promisiunile electorale, asa incat expectativa actiunii nu se putea prelungi prea mult. Realitatea insa s-a complicat, guvernarea fiind partajata cu liberal democratii, promotori ai unei politici mai proeuropene, care nu se angajasera la nici un referendum in campanie. O anumita tensiune mocnea de la inceputuri in interiorul coalitiei guvernamentale, dand sperante laburistilor din opozitie ca tematica europeana ar putea destrama guvernul. Solutia nu s-a lasat mult asteptata, un nou proiect de lege fiind initiat de binomul guvernamental, asa numita “Lege a U.E.” (EU Bill), menita sa clarifice situatiile in care va fi nevoie de referendum.
