Alarmismul ecologist: Despre Copenhaga si nu numai

Vineri, 18 decembrie 2009, 23:35 Actualitate | Esenţial

Un cutremur este un fenomen natural. Studierea sa tine de stiintele naturale. Reactiile oamenilor la cutremur sau la gandul de pericol iminent al unui cutremur este un fenomen social. Studierea sa tine de stiintele sociale. Faptul ca un asteroid va lovi Terra este un fenomen natural cu certitudinea 1. Daca oamenii se panicheaza, fac demonstratii, isi acuza guvernele, creaza partide politice, fac propaganda furibunda cu privire la catastrofa iminenta, dau Oscaruri si Nobeluri pentru cei care striga cel mai tare si mai convingator, avem un fenomen social, de domeniul stiintelor sociale. Daca pe Terra clima se raceste, este un fenomen natural. Daca oamenii intra intr-o stare de isterie colectiva indusa si exploatata economic si politic de unii dintre semenii lor, este un fenomen social. Ca atare, studiat de stiintele sociale.

Sa facem odata pentru totdeauna aceasta distinctie importanta. Nu putem intelege ceea ce se intampla sub ochii nostri la Copenhaga daca insistam sa confundam si discutam in devalmasie problemele stiintifice ale analizei si masurarii fenomenelor naturale cu problemele analizei social-politice a alarmismului ca fenomen social. Iar ca sa ilustram de ce distinctia este importanta, sa plasam succint fenomenul Copenhaga in contextul mai larg al avatarurilor alarmismului ca fenomen social in ultimii 50 de ani.
 
Iarna globala

In anii ’50 situatia era critica: toate datele meteorologice si stiintifice aratau ca o epoca de racire climatica globala era inevitabila. Nu este deci o surpriza ca mass-media si intelectualii responsabili din Vest, echipati cu cele mai moderne teorii stiintifice, incercau din toate puterile sa ilumineze publicul cu privire la natura si implicatiile acestui fenomen cu semnificatii istorice si mondiale. Posibilitatea de a compara actualul val de retorica si preocupari climatologice cu acea perioada de pionierat in domeniu ne da un binevenit sens al proportiilor.

De pilda, o succinta investigatie bibliografica in literatura anilor respectivi ne arata ca evolutia fenomenelor climatice ale anilor ’50-’70 era la fel de evidenta contemporanilor ca si evolutiile de azi noua, numai ca in sens invers: ierni neobisnuit de aspre, veri tot mai scurte si reci, perturbari meteorologice, ghetari inaintand ireversibil, scaderea nivelului oceanelor etc. Aceasta era substanta factuala a ceea ce a fost numita “problema racirii globale”, precum si tema unor lucrari de mare succes la vremea respectiva. Astfel, autori precum Stephen Schneider, in a sa Genesis Strategy, explicau scepticilor realitatea fenomenului racirii climatice si construiau ambitioase strategii de salvare. Strategii ce merita comparate cu cele propuse azi relativ la incalzirea globala. Este o cercetare ce promite multe surprize.

Problemele globale ale omenirii si stiinta apocalipticii

Mijlocul anilor ’70 a adus o rasturnare de perceptii si prioritati. De data aceasta intelighentia progresista si responsabila constata ca explozia demografica si epuizarea resurselor naturale condamnau de facto omenirea la extinctie. Vinovata era cresterea economica necontrolata si, evident, sistemul capitalist. Si pentru ca numai o trezire violenta la realitate mai putea salva lucrurile, celebrele analize ale Clubului de la Roma nu mai incercau deloc sa indulceasca situatia: cresterea economica si industriala scapate de sub orice control, populatia la fel, resursele naturale erau ca si epuizate, iar catastrofa ce se apropia “cu o viteza exponentiala” era nu o chestiune de secole, ci de ani.

Pe langa o serie de profetii cu adevarat antologice, acest al doilea val a pus si bazele gandirii cu adevarat stiintifice in noua arta a apocalipticii globale. Astfel, asa cum toti absolventii de invatamant superior din acea perioada au ajuns sa afle, “cunoscutii oameni de stiinta, sotii Donella si Dennis Meadows”, cu legendarul lor super-model si cu un la fel de legendar super-computer, au demonstrat matematic ca “omenirea se afla la raspantie”, precum si urmatoarele realitati: in anul 2000, populatia globala va atinge 7 miliarde si va pune in miscare “o reactie in lant, catastrofala”; terenul arabil va fi epuizat si planeta nu va mai putea sa-si hraneasca populatia; resursele naturale se vor epuiza si ele etc. Pe scurt, “inevitabilul colaps al civilizatiei, in cazul in care cresterea economica nu e oprita imediat si daca nu au loc drastice ajustari ale institutiilor umane”. Ceea ce era o modalitate de a spune: introducerea controlului statului asupra economiei, introducerea controlului intelectualilor progresisti si responsabili asupra statului si “stoparea productiei industriale la nivelul anului 1975”.

Multi isi pot pune intrebarea: de ce tocmai 1975? Sau: cum poate fi luat in serios cineva ce propune o asemenea aberatie, care, dincolo de faptul ca nu era tehnic fezabila, mai era si total imorala fata de tarile subdezvoltate, obligate sa renunte la orice pretentii de crestere economica? Dar acest mister, precum si misterul modului in care omenirea, ajunsa la raspantie , a reusit sa evite colapsul civilizatiei, sa treaca printr-o revolutie tehnologica fara precedent si chiar sa sporeasca suprafata arabila cu 5% in 2000 fara “drastice ajustari ale institutiilor umane” necesita o discutie de sine statatoare. Important pentru discutia de fata este insa ca perioada de glorie a Clubului de la Roma este si momentul in care putem identifica primele raze ale noii teme ce urma sa ajunga sa straluceasca pe firmament incepand cu anii ’90: incalzirea globala.

De la “iarna atomica” la “incalzirea globala”

Totusi, tranzitia nu s-a facut direct. Cronologic vorbind, a urmat “iarna atomica”. “Iarna atomica” era, pentru cei care au uitat sau n-au avut ocazia sa se familiarizeze cu notiunea, consecinta previzibila si implacabila a politicii militariste si de inarmare a lui Ronald Reagan, care nu voia sa semneze Tratatul de Dezarmare cu URSS. Descrisa si prezisa cu aceeasi tenacitate si minutiozitate profesionista cu care intelighentia occidentala progresista si responsabila se apleaca asupra tuturor consecintelor reale sau ipotetice ale capitalismului, “iarna atomica” nu era deloc un concept de marketing rau: Un zgomot puternic, un zguduit, un huruit, un nor de praf ce acopera Pamantul si blocheaza razele Soarelui pentru ani intregi, radiatii, frig - ger, o noua glaciatiune, tineri progresisti incercuiti de fiinte degenerate, stapanite de etica individualismului si capitalismului salbatic (canibali?!), in fine, toate ingredientele pentru o lovitura de imagine. Spre deosebire de vechea tema a limitelor cresterii economice - lenta, proiectata pe termen lung -, aici era vorba de ceva dinamic, cu potential imediat si cu responsabilitati direct imputabile: Ronald Reagan si evident, capitalistii.

“Iarna atomica” a venit si a trecut, si azi ne aflam intr-o noua faza: faza incalzirii globale. Ca si in trecut, evidentele privind realitatea fenomenului abunda. Ca intotdeauna, responsabilitatile sunt clare si predictiile sunt lipsite de ambiguitati si rezerve: apocalipsa climatica va avea loc fara indoiala intr-un orizont de timp de cateva decenii - pentru cei mai grabiti -, sau nu mai tarziu de “urmatoarele secole” - pentru cei mai putin nerabdatori -, dar nu inainte de a fi hartuiti de o serie nesfarsita de cataclisme de mai mici dimensiuni, dar toate foarte iritante si neplacute. Daca trecand in revista intreaga literatura generata in jurul acestor predictii, avem un sentiment de déjà-vu, ne poate cineva condamna ?!
Trei atitudini

Acest tur de orizont al istoriei scurte, dar agitate a valurilor de retorica alarmista din ultimele decenii ne pune in pozitia de a privi cu o oarecare detasare agitatia curenta legata de incalzirea globala, dar si de a face cateva observatii privind atitudinile alternative pe care le putem avea fata de aceast fenomen social-politic :

1. Prima ar fi ceva intre ignorare si o privire curioasa si amuzata. Data fiind acuratetea predictiilor sau evaluarilor pe care s-au bazat episoadele anterioare, ipoteza ca actualele temeri au aceeasi natura si soarta ca si precedentele pare destul de plauzibila. Daca racirea globala, epuizarea resurselor naturale sau foametea si suprapopulatia anuntate pentru anul 2000 s-au dovedit niste mituri, ce ne garanteaza ca actuala agitatie nu are acelasi temei factual ca si acestea? In nici un caz aceasta garantie nu este data de faptul ca aceiasi autori si institutii care se agita sub sloganul “incalzirii globale” azi, ieri predicau sub acela al “iernii atomice”, alaltaieri anuntau inevitabile “catastrofe demografice”, si, mai inainte de toate acestea, isterizau omenirea cu spectrul “racirii globale”. Simpla prezenta a acelorasi personaje si organizatii pe linia intai a valului retoric curent este de ajuns ca sa ridice semne serioase de intrebare privind credibilitatea intregului demers.

2. O a doua alternativa ar fi sa acceptam ca, indiferent de semnele de intrebare, actuala situatie climatica este intr-adevar diferita si necesita o atentie speciala. Sa facem abstractie de toate evidentele ce indeamna, daca nu la scepticism cel putin la pragmatism, si in consecinta “sa actionam imediat, inainte de a fi prea tarziu”, chiar daca nu avem o imagine clara a ceea ce se intampla. Faptul ca actiunile sugerate de sustinatorii lui “actiune inaintea gandirii” sunt (dincolo de a face demonstratii si a semna petitii) in majoritatea lor situate in logica aberantului “inghetarea productiei la nivelul anului 1975” sau forme de ping-pong diplomatic de tipul Protocolului de la Kyoto, este o alta discutie.

3. In sfarsit, o a treia varianta ar fi sa recunoastem ca dinamica schimbarilor climatice si impactul tehnologiei si demografiei asupra habitatului uman sunt o chestiune serioasa. La fel cum sunt si vulcanii subacvatici si tsunami-urile produse de ei. Sau cum este inevitabilul impact al unui corp cosmic, precum un meteorit sau asteroid (care au un trecut astrobiologic documentat ca factori de extinctie sau mutatie bio-ecologica radicala). Deci chestiuni serioase ce trebuie privite cu cea mai mare atentie. Ar trebui sa recunoastem ca stim inca prea putin despre toate aceste fenomene si despre modul in care trebuie sa ne raportam la ele si ca, desi ceea ce stim contrazice de cele mai multe ori afirmatiile alarmiste si apocaliptice, este necesar sa investim mai mult in acest efort.
 
In loc de concluzii

Din pacate insa, alarmismul dezlantuit azi la intesitati fara precedent, impiedica in loc sa ajute o asemenea abordare serioasa si pragmatica. Temele au fost acaparate, politizate, distorsionate si transformate intr-un instrument ideologic de un grup social ce se formeaza si hraneste exact din discursul antisistem: intelectualul public progresist occidental si aliatii sai politici. Acesta, dezamagit de clasa muncitoare, ce l-a tradat pentru afluenta capitalista, a descoperit in grija pentru mediu un substitut pe cat de convenient, pe atat de eficient. Date fiind resursele imense ce ii stau la dispozitie, platformele publice, academice si mass-media, pe care le domina autoritar, acest grup social al eternilor ingrijorati fara grija zilei de maine, gaseste in aceste teme o noua modalitate de a continua razboiul sau secular cu societatea care nu se supune niciodata ideilor sale utopice. Zgomotul si isteria publica pe care ei, politicienii oportunisti si o intreaga industrie a cercetatorilor stiintifici si ONG-urilor ce se hranesc din profetii apocaliptice si alarme false, le provoaca si intretin, ingreuneaza in loc sa ajute o analiza si o evaluare lucida a riscurilor legate de fenomenele climatice sau a modalitatilor de ajustare si adaptare ce ne stau la indemana.

Deserviciul facut cauzei pe care, aparent, au imbratisat-o cu buna credinta este imens. Sa retinem insa un lucru : Nu vom putea niciodata intelege nici dimensiunile reale ale fenomenelor naturale in discutie si nici dimensiunile acestui deserviciu facut de ei daca insistam sa discutam in continuare in devalmasie problemele stiintifice ale analizei si masurarii fenomenelor naturale cu problemele analizei social-politice a alarmismului ca fenomen social.