In luna ianuarie a avut loc inaugurarea noului teatru de operetă din București și totodată primul spectacol găzduit de noua clădire. Este vorba de muzicalul lui Andrew Lloyd Webber “Fantoma de la Operă”, spectacol montat de un regizor britanic. Am fost solicitat de un post de televiziune pentru o analiză a noii clădiri, însă timpul pe care l-am avut la dispozitie a fost prea scurt. Reiau și dezvolt de aceea câteva idei.
O nouă dotare culturală în București
Inaugurarea noului sediu al “Teatrului de Operetă și Musical Ion Dacian” (fiindcă aceasta este astăzi denumirea sa oficială), reprezintă o veste cat se poate de bună, si nu numai pentru lumea culturală a Bucureștiului. Teatrul s-a aflat într-o succesiune de sedii provizorii de la demolarea în perioada comunistă a vechii clădiri a Operetei din Piața Senatului (cum era cunoscută zona inainte de razboi). Era așadar timpul ca teatrul bucureștean de operetă să își aibă propriul sediu, adecvat tipului de spectacole pe care le susține. In plus, apariția noii dotări culturale capătă o importanță și mai mare dacă aflăm că avem de-a face cu primul teatru construit în România în ultimii 30 de ani, așa cum a arătat directorul Operetei la inaugurare.
Imbucurător este și faptul că pe terenurile rămase virane vreme de aproape 30 de ani s-a construit în sfârșit ceva. In plus, acest “ceva” este o clădire nu lipsită de calități arhitecturale și având potențialul de a ridica standardul estetic al zonei. La capitolul “plusuri” trebuie mentionat și foaierul noului teatru, al cărui design interior este semnat de arhitectul Cristian Corvin, autorul unor amenajari cunoscute ale unor restaurante sau baruri precum La bonne bouche, Lacrimi și sfinți, Divan sau Atelierul mecanic.
Cateva observații
Cu toate astea, o serie de observații arhitectural-urbanistice se impun în legătură cu noua construcție.
Prima observatie este legată de amplasamentul noii cladiri. Teatrul de operetă este practic o dotare de importanță natională (de altfel, vechea sa denumire oficială era Teatrul Național de Operetă). Mai mult, urmând exemplul Operei Române, și teatrul de operetă ar putea căpăta o respirație europeană. Mai ales că trend-ul ultimilor ani (lărgirea paletei de spectacole prin includerea musicalului și a teatrului-dans, montarea unor spectacole cu priză la public, invitarea unor regizori străini) confirmă această direcție.
In acest context, o locație mai centrală ar fi fost de preferat. Era mai potrivit un amplasament mai apropiat de zona veche (și neafectată de demolări) a orașului, cu care ar fi putut intra într-o relație reciproc benefică. Actuala locație din spatele noii Biblioteci Naționale de pe Bulevardul Unirii pare a fi aproape de centrul orașului. In realitate este însă ruptă de acesta și în plus are caracteristici ce țin mai degrabă de un centru de cartier (constituirea unui centru de cartier fiind în sine un lucru extrem de bun, numai că nu reprezintă locația ideală a unui teatru de importanță natională sau europeană).
Cei care au ales amplasamentul au avut probabil in vedere constituirea în timp a unui pol cultural în partea de sud a centrului, zonă mult mai lipsită de astfel de dotări decât privilegiata jumătate de nord. Nu avem însă informații că această posibilă idee inițială s-ar fi concretizat și într-un plan urbanistic zonal si probabil nimeni nu își imaginează că ar exista o politică a actualei administrații municipale de dezvoltare coerentă a zonei din jurul noului pol.
In plus, din punct de vedere urbanistic zona este oricum dificilă. Cartierul semi-central vechi al Bucurestiului, distrus cu buldozerul in anii 1980, este astazi o zonă neatrăgătoare și cu un caracter incert. Multe dintre clădirile noi, apărute înainte sau după 1989 și care marchează zona prin volumetria lor puternică, reprezintă mai degrabă contra-modele de arhitectură și distonează stilistic unele cu celelalte.
Mă tem ca principalul motiv pentru care a fost aleasă locația din spatele Bibliotecii Naționale a fost unul prozaic: s-a căutat un teren liber de construcții. Procesul de alegere a locatiei a fost făcut discret: nu a beneficiat de prea mare expunere mediatică și nici de o dezbatere profesională, deși ambele ar fi fost benefice pentru proiect. Mai departe, deciziile legate de arhitectură și de urbanism au aparținut în întregime unui număr restrâns de persoane, și sunt numeroase problemele cărora nu este clar ce rezolvare li s-a dat (asta în cazul în care problemele respective au fost luate în considerare).
Intrebări fără răspuns (cel puțin deocamdată)
Care este relația volumului nu foarte mare al clădirii noului teatru cu construcțiile mult mai mari din apropiere? Cum se preconizează amenajarea viitoare a spațiului vag din jurul teatrului? Acest spațiu este deocamdată dominat de parcarea imensă și deloc prietenoasă a Bibliotecii Naționale. Vor exista în viitor elemente care să facă trimitere la memoria zonei, distrusă brutal de buldozerele comuniste? Se intenționează constituirea unei zone verzi de care să beneficieze și locuitorii cartierului? In acest caz, cum ar urma să se realizeze o legatură mai ușoară cu zonele construite din jur ? Râul Dambovița, pasajul subteran și indiferența de până acum a Primăriei față de rezolvarea traficului pietonal fac ca relația cu vecinatățile să fie practic inexistentă.
Apoi, cum va fi rezolvată proximitatea rampei de iesire din Pasajul Mărășești? Această rampă, având câte două benzi auto și o linie de tramvai pe fiecare sens, este o sursă puternică de poluare fonică și deci de disconfort, ceea ce contrastează cu liniștea și relaxarea ce ar trebui asociate unei clădiri cu funcțiune culturală (ca și unui ipotetic spatiu verde).
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
