​INTERVIU Puterea teatrului de a schimba lumea in Panglica Rosie, o campanie de Arta pentru viata: Cred ca e o activitate care va reda demnitatea multora

de Alina Neagu     HotNews.ro
Joi, 21 noiembrie 2013, 9:09 Actualitate | Cultură

Panglica Rosie
Foto: Facebook.com/UNOPA
"Ideea de la care a plecat acest proiect insumeaza cateva zeci de pagini in lucrarea mea de doctorat in care vorbesc despre puterea teatrului de a schimba lumea, de a schimba societatea. In ziua de astazi, daca vrei sa schimbi lumea, trebuie sa faci apel la sentimente", spune teatrologul Ioana Moldovan, initiatorul campaniei Panglica Rosie. Panglica Rosie este o campanie interactiva de informare, preventie si solidarizare prin teatru pentru combaterea HIV/SIDA, desfasurata in perioada 1 octombrie - 15 noiembrie. Regizorul Mariana Camarasan, co-coordonator al proiectului, crede despre Panglica Rosie ca este "cel mai important proiect de cand fac teatru". "Intre informatiile pe care le-am transmis celor cu care am intrat in contact a fost faptul ca se poate trai, cercetarea a avansat atat de mult incat exista medicatie pentru cei afectati, ca cei care traiesc alaturi de cei bolnavi sunt in siguranta, iar lucurile pe care trebuie sa le respecte sunt minime. Au inteles, fara sa le spunem, ca poate fi vorba despre oricare din noi. Cred ca are valoare ceea ce am facut. De aceea vrem sa impartasim si de aceea vrem sa ducem mai departe proiectul", spune regizorul Mariana Camarasan.

Panglica Rosie, o campanie interactiva de informare, preventie si solidarizare prin teatru pentru combaterea HIV/SIDA, s-a desfasurat in perioada 1 octombrie -15 noiembrie. Pe parcursul campaniei, echipa proiecului - printre care se numara actori, regizori, un psiholog - a organizat patru evenimente la Constanta (6 noiembrie), Botosani (8 noiembrie), Targu Mures (10 noiembrie) si Bucuresti (14 noiembrie). Cele patru evenimente - intalniri cu tineri din orasele care au gazduit campania - au constat in sesiuni de sociodrama ca obiectiv principal constientizarea responsabilitatii privind alegerile personale, informarea privind mijloacele de preventie HIV/SIDA, reprezentarea spectacolului "Vals in Baltimore" de Paula Vogel si o sesiune de discutii privind modul in care cultura determina accesul la informatie, sensibilizare si solidarizare in problematici sociale.

Panglica Rosie este o campanie organizata de Teatrul UNTEATRU, finantata de Administratia Fondului Cultural National si are ca parteneri Centrul Roman HIV/SIDA si Uniunea Nationala a Organizatiilor Persoanelor Afectate de HIV/SIDA (UNOPA).

Echipa proiectului si-a propus ca prin asocierea unui act cultural - un spectacol de teatru - cu unul social - o sesiune de sociodrama - sa faciliteze tinerilor accesul la informatii vitale, prin intermediul artei teatrale, ca arta capabila de sensibilizare si de schimbare a mentalitatii.

Echipa proiectului Panglica Rosie este formata din:


Andrei si Andreea Grosu - presedinti ai Asociatiei UNTEATRU
Manuela Tiron - psiholog, psihodramatist, formare in sociodrama
Ioana Moldovan - teatrolog si Adina Oniciuc - traducator
Florina Gleznea, Catalina Moga si Emil Mandanac - actori
Alexandra Penciuc si Mariana Camarasan- coordonatori ai proiectului si regizori



"Intr-o lume in care numarul cazurilor de infestare a ajuns la 36 de milioane, crescand anual cu 3 milioane, in conditiile in care criza economica a redus drastic programele si achizitiile din domeniul preventiei si tinand cont de faptul ca cea mai expusa categorie este cea a tinerilor, acest proiect este conceput ca un demers socio-artistic de sensibilizare si informare, adresat unei categorii de varsta aflate in formare. In acest caz, cunoasterea sau ignoranta determina decisiv alegerea intre protejare si riscul infestarii cu HIV", spun organizatorii.


Despre "Panglica Rosie", o campanie de Arta pentru viata, intr-un interviu Hotnews.ro cu regizorul Mariana Camarasan, co-coordonator al proiectului:


Reporter: Stiu ca in aceasta dimineata (miercuri - n.red.) ai participat la un eveniment la Godot Cafe Teatru, o continuare a proiectului vostru "Panglica Rosie".


Mariana Camarasan: Azi am participat la conferinta de lansarea a proiectului "In my shoes" - proiect derulat de UNOPA si de Unteatru. Am marea bucurie ca e Unteatru in proiectul asta. Un teatru pe care il iubesc, un teatru in care m-am regasit, cu oameni minunati. Si cred ca toata lumea stie asta, de Andrei si Andreea Grosu. Este un proiect care are la baza conceptul pe care il are si Panglica Rosie, intr-o masura. Este un proiect amplu insa, care se va desfasura pe durata a 2 ani, la nivel national, in 20 de centre in tara, in care se va petrece ceva din ce am lucrat noi deja si mai mult decat atat.

Manuela Tiron, care a facut sesiunea de sociodrama in proiectul Panglica Rosie, va face cu 80 de voluntari si sesiune de sociodrama si pregatire pentru ca ei, la randul lor, sa mearga pe aceasta cale, in asa fel incat temele de care sunt preocupati, pe care vor sa le prezinte celorlalti prin teatru, in asa fel incat cei care participa sa poata face acest lucru. Si atunci este o difuzare la nivel national, pe tema combaterii HIV/SIDA, a solidaritatii. Pana la urma a accesarii si impartasirii umanitatii, pe care noi nu avem alta sansa decat sa o redescoperim. Pentru ca altfel, senzatia pe care o am e ca totul se duce de rapa.

  • "Un mesaj care da speranta"

La Uniunea Nationala a Organizatiilor Persoanelor Afectate de HIV/SIDA (UNOPA), astazi, s-a intamplat ceva emotionant: o persoana seropozitiva a fost pe scena. A fost un moment cu Florina Gleznea, care interpreta o persoana afectata de o boala incurabila. Pe de o parte Florina, cu teatrul, prin care noi incercam sa facem lucrurile astea si pe de alta parte realitatea - un om care chiar traieste asta. Am fost foarte atinsa de intamplare, de intalnire si mai ales de accesul la latura asta al persoanelor care nu s-au expus. Care nu au facut, ca sa zic asa, "greseli", cu ghilimele, ca sa fie atinse. Pur si simplu s-au trezit cu aceasta stampila care e mai mult decat o stampila. Cu aceasta aproape o condamnare. O persoana care la 14 ani primeste acest diagnostic, in familie neexistand niciun istoric de genul asta, fara sa poata sti cand a fost momentul in care a fost infectata - daca s-a intamplat in maternitate, daca s-a intamplat la o transfuzie de sange, daca s-a intamplat la stomatolog, daca s-a intamplat in timp ce isi facea niste analize. O persoana care urmeaza studii superioare, chiar post-universitare in momentul asta, care a ales sa lupte si, mai mult decat atat, sa transmita mesajul unui supravietuitor. Un mesaj care da speranta. A fost foarte emotionant momentul asta si au fost oameni in public care au spus ca sunt sceptici de obicei si ca sunt insensibili, dar ca asa ceva i-a atins.

Si acest "asa ceva i-a atins" este de fapt conceptul pe care noi am construit Panglica Rosie si pe care se desfasoara acum proiectul UNOPA "In my shoes". Credem ca informatiile care vin pe un canal emotional au sanse sa ajunga cu adevarat acolo, in sistemul de gandire si de simtire al celui care va percepe toata intamplarea, toata manifestarea.

Asta s-a intamplat la UNOPA - au lansat proiectul, si acum incepe munca. O munca frumoasa, grea, sensibila. Si eu cred ca e o activitate care va reda demnitatea multora si va face ca cei care se intalnesc cu actiunile acestui proiect sa gandeasca altfel si despre cei care sunt seropozitivi, si despre familiile celor care sunt seropozitivi, si depasind de fapt limita acestei teme. Pentru ca pana la urma nu boala asta in sine este centrul actiunilor, ci nevoia de a fi unii cu altii intr-o alta relatie, intr-o relatie care devine noua. Devine noua desi noi o continem. A fi sensibil cu ceea ce se intampla cu celalalt este un dat, il avem. E dovedit stiintific. Noi il avem. Numai ca viata ne pune asa intre ziduri, capace, si noi pierdem. Pierdem sensibilitatea, pierdem umanitatea. Si e nevoie ca cine poate sa faca ceva, sa faca ceva cu adevarat, ca sa sparga zidurile si sa ajungem sa ne reaccesam noi pe noi.


Stand de vorba cu tine despre asta am simtit ca e o experienta care te-a marcat.


E ceva ce nu am apucat sa spun copiilor cu care m-am intalnit din proiect. Pentru ca nu am apucat a ramas asa in mine lucrul asta de spus si tot simt nevoia sa il spun. S-o amintesc pe profesoara mea de Fizica, pe Melania Oprea, care la sfarsitul liceului ne-a spus, printre alte lucururi minunate, sa credem. Fara sa precizeze in ce sa credem sau in cine sa credem, dar este un lucru de care imi tot aduc aminte. A sluji o cauza, in definitiv a sluji viata, isi poate gasi forma de manifestare in zona in care ma gasesc acum, in aceste proiecte care au ca scop combaterea HIV/SIDA, sansa la viata, sansa la demnitate. Sau in alte cauze, la care alti oameni sunt sensibili. Si eu cred ca pentru fiecare cauza se poate gasi cineva care sa poarte ca sa usureze povara celor care sunt cu adevarat afectati. M-a marcat foarte tare saptamana pe care am petrecut-o in acest turneu AFCN - Panglica Rosie, pentru ca mi-a schimbat imaginea pe care o aveam despre tineri. Cadem victime unor prejudecati, este foarte simplu sa zici ca tinerii sunt superficiali, este foarte simplu sa zici ca ei au devenit mici autisti asociali din cauza calculatorului, este foarte simplu sa-i judeci dupa statistici, unde se spune ca inteligenta a scazut, cultura a scazut. Si in momentul in care ii intalnesti, cum mi s-a intamplat acum, ai un soc. Pentru ca in ei se reflecta societatea, cred ca in modul cel mai corect. Noi avem filtre prin care vedem, vedem deformat lucrurile pentru ca ne-am format niste idei despre ele. Ei vad tot. Inca nu sunt afectati de a trai - nu generalizez - dar de a trai, de a intampina obstacole, de a renunta, de a-si dori mai putin. Inca nu sunt afectati de lucrurile astea si vad.

  • "Am crezut in teatru, dar n-am simtit la dimensiunea asta ca schimba"

O parte a acestui proiect si a proiectului care se va desfasura la UNOPA, si care are la baza sociodrama - este ceva despre care se spune ca trebuie sa traiesti ca sa stii cum e. Eu m-am apropiat foarte mult, inca n-am trait o sesiune de sociodrama, dar in primul rand, prin ceea ce face Manuela Tiron in aceste intalniri, ies la iveala temele reale pe care le au si felul real in care vad imaginea lumii.

Sunt cateva exemple pe care le stiu din ceea ce mi-a povestit (Manuela Tiron, psihologul proiectului - n.red.). La Constanta, momentul de final in care au spus ce-si doresc si ceea ce-si doresc, ceea ce aspira e absolut minunat si de o generozitate de care ne bucuram ca exista in noi. De a ajuta, de a intelege, de a sprijini. Astea sunt unele din lucrurile care s-au intamplat la Constanta.

La Botosani a fost emotionant pentru mine intr-un grad foarte mare momentul in care un pusti a spus ca pana la acest proiect era dintre cei care discrimina. Un pusti de 12-13 ani, care cu lacrimi in glas spune ca nu a stiut de amploarea acestui fenomen si ca isi da seama ca putea foare usor sa fie printre cei afectati si ca intalnirea asta il schimba. Ca niciodata nu va discrimina si intotdeauna se va gandi ce se intampla in viata si in sufletul unui om seropozitiv si in familia unui om seropozitiv. Asta sa produci prin efortul tau, prin munca ta, ca sa vezi un asemenea efect, o asemenea schimbare intr-un om, intr-un singur om, mi se pare ca iti poate da sentimentul ca ai implinit ceva din viata ta ca fiinta. Ca ai de mers mai departe, ca nu te poti opri la asta. Dar a fost un moment extrem de emotionant pentru noi, a fost un raspuns la ceea ce am facut.

Iar la Targu Mures, momentul in care o tanara participanta a spus ca isi doreste sa faca voluntariat, in conditiile in care mi-a spus ca stia despre ceea ce inseamna HIV/SIDA, ca tinerii nu discrimineaza, ca cei in varsta fac lucrul asta, din lipsa de informare, din rigiditate. O tanara care s-a informat inainte de a veni la sesiunea noastra, care nu era straina, doar ca nu facuse acest pas. Iar in momentul asta chiar s-a inscris ca voluntara in sesiunea pe care o va desfasura UNOPA in luna decembrie. Am crezut in teatru, dar n-am simtit la dimensiunea asta ca schimba... Ca aduc un bine, o farama de bine in lumea asta. Si atunci da, m-a marcat. E o perioada grea personal pentru mine, momentul asta. Multe intrebari la care trebuie sa dau raspuns, ca n-am de ales, legate de viata mea, de profesia mea, de oamenii din jurul meu. Si pe fondul asta vin aceste intamplari. Si un mesaj pe care il purtam simtind ca se va duce mai departe, ceea ce confirma ca mesajul e valoros. Sansa la viata.

  • "Fii tu schimbarea pe care o doresti in lume!"

    Am pregatit niste diplome pentru cei care au participat si am gasit de cuviinta ca mesajul pe care sa il pun pe diploma sa fie un citat al lui Gandhi care spune "Fii tu schimbarea pe care o doresti in lume!". Cred ca un pic din asta am facut si eu. Alaturi de Alexandra Penciuc (regizor - n.red.) - co-coordonator al proiectului, Andrei si Andreea Grosu, care ne gazduiesc, ne sustin si participa afectiv si profesional la proiect, Florina Gleznea, Catalina Moga, Emil Mandanac - actori, Adina Oniciuc - traducator, Ioana Moldovan (teatrolog - n.red.) care a avut o contributie esentiala la intrarea noastra pe acest drum, si Manuela Tiron, psiholog, cea care a sustinut sesiunea de sociodrama.

    Am enumerat oamenii acum. Sunt mai multi. Este Iulian Petre de la UNOPA, este doamna Mioara Predescu de la Centrul Roman HIV/SIDA, Luminita Boboc de la Targu Mures, care ne-a sustinut foarte mult. Numele astea, doar enumerate, par o lista asa seaca, peste care se poate trece, ca un generic la un film. Numai ca eu, in momentul in care rostesc fiecare nume, stiu efortul, stiu daruirea, stiu drumul pe care l-a parcurs. Pentru mine a rosti un nume, a aminti un om caruia ii multumesc, e cu mare incarcatura.

    • "Din momente ca astea e facut teatrul in care eu ma simt eu"

    Stiu ca ai spus la un moment dat, ai prezentat echipa proiectului - actor, regizor, traducator, psiholog - si ai spus atunci "astea sunt titulaturile noastre oficiale, dar in proiectul asta fiecare dintre noi a facut mult mai mult".


    Da, mult mai mult. Daca intram in toate detaliile astea... Dar daca spun nopti nedormite, emotii, munca, traire autentica a subiectului. Este ceva cu actorii. Se poate spune asa, ca in ce se intampla pe scena, se cauta adevarul tot timpul. Momentele pe care le traiesc pe scena, fiind acele personaje, fiind in raport cu alte personaje interpretate de alti actori. Sunt momente pe care fiinta lor le traieste autentic.

    Ionut Grama la un moment dat in "Cui i-e frica de Virginia Woolf?" se temea sa nu jucam prea des spectacolul pentru ca nu putea sa suporte sa ii moara copilul in fiecare zi. Era foarte sincer.

    Iar cu Florina Gleznea, cand am lucrat "Virginia", am avut o teama legata de ce se intampla, legata de faptul ca trece prin acele momente dramatice ale personajului (Martha din "Cui i-e frica de Virginia Woolf?" - n.red.). A fost o teama, mi-a fost frica de mama Florinei cand a venit la spectacol, ma simteam responsabila.

    Si am vorbit lucrurile astea cu actorii. Si mi-au explicat ceva ce eu netraind din perspectiva lor am inteles din explicatii, si anume ca este ceva ce fiinta lor are nevoie sa faca si sa traiasca. Am primit un raspuns bun, nu este ceva ce ii afecteaza. Oricum, nu exista, in tot ce am montat, scena sau situatie impusa actorilor. Atunci cand lucrezi bine, acceptul este reciproc de a se desfasura pe scena o anumita scena, un anumit moment. In afara acestei scheme nu stiu sa lucrez. A impune nu stiu. Ceea ce ma face sa pierd. Dar si pierderile au rostul lor.

    A fost un moment pe care eu il tot amintesc dar e unul dintre cele mai dragi momente ale mele din lucru. Lucram cu Florina Gleznea si cu Ionut Grama la "Cui i-e frica de Virginia Woolf?" si faceam diade am aflat ca se numesc apoi, niste exercitii in care actorii stateau fata in fata si isi spuneau lucruri, in asa fel incat sa se apropie de la persoana la personaj. Si au primit ca tema sa isi comunice unul altuia ca nu vor avea copii. Toate celelalte exercitii pana atunci se finalizau printr-un dialog improvizat. Momentul asta a fost atat de puternic si atat de special incat s-au asezat fata in fata, si-au asumat tema si in momentul in care a fost sa comunice, nu au putut sa comunice. Si a fost exact momentul in care au inteles amandoi ca nu vor putea avea copii. Si atat de greu era de dus incat luptau sa rosteasca. Din asta e facuta "Virginia", din momente ca astea e facut teatrul in care eu ma simt eu.

    In toate lucrurile care se intampla acum in viata mea, in toata transformarea asta, probabil ca simt nevoia sa dau vietii inapoi ceva din tot ce am primit ca sa pot sa construiesc ce am construit. Si daca acum forma este mai putin arta teatrala, s-a dus intr-o zona de proiect social, probabil ca are legatura cu nevoia asta de a da inapoi ce-am primit.

    • "Este o viata normala si e important sa stie"

    Proiectul vostru contine o parte de informare si una in care va propuneti sa schimbati mentalitatile legate de persoanele afectate de HIV/SIDA.


    Astazi la conferinta de la UNOPA s-a rostit un cuvant care a devenit pentru mine cuvantul zilei, dar insemnand foarte mult daca zic cuvantul zilei: demnitatea. Cred ca a respecta o finta umana inseamna a-i da dreptul la demnitate. Si a schimba mentalitatile, a interveni asupra mentalitatilor, intra in recunoasterea sacralitatii vietii, in respectul fata de viata.

    Noi avem o campanie de informare pentru ca aducem informatii vitale pentru o persoana care risca sa se infecteze. Este vital sa stii ca atunci cand se face transfuzie de sange trebuie sa existe o analiza pe HIV/SIDA, in momentul asta sunt legal obligatorii, ca atunci cand faci o injectie seringa este de unica folosinta si se deschide in fata ta, ca nu se actioneaza asupra unei branule cu seringa venita dintr-un alt salon. Astea sunt informatii vitale. Ca atunci cand ai de facut o alegere, poti sa folosesti prezervativul, iar daca nu il folosesti risti sa te infectezi.

    Asta pe de o parte, pentru cei care ar putea sa se infecteze. Pe de alta parte, informarea pentru cei care au fost atinsi - sunt multi care nu spun sau iau lucrul asta ca pe o condamnare si nu stiu ca exista tratament care are efecte foarte bune. Sunt oameni care traiesc 10, 15, 20 de ani avand HIV. Sunt tratamente si de data recenta, este o viata normala, sunt anumite reguli de respectat dar este o viata normala si e important sa stie.

    • "Avem senzatia ca nu ne atinge, dar cand vezi ca este de fapt foarte aproape nu te mai poate lasa indiferent"

    Si iarasi in zona de informare este faptul ca SIDA, HIV-ul nu se transmite prin aer, nu se transmite prin atingere, nu se transmite prin sarut, nu se transmite daca bei apa dupa cineva.

    Daca tratezi un om seropozitiv camuflandu-te total ii atingi si demnitatea si faci un lucru inutil, pentru ca de fapt el nu are cum sa iti transmita. Este o super-protectie, toti incercam sa ne protejam pe noi, sa ii protejam pe ai nostri, dar este o masura, lucrurile nu trebuie duse mai departe. Asta este zona de informare.

    Solidarizarea si solidaritatea tine de faptul ca oricare dintre noi am putea fi atinsi, daca ne punem in pielea celuilalt, oricare din noi ar putea fi in situatia asta, si poate ca n-am vrea ca oamenii sa se poarte cu noi intr-un mod dezumanizant. Este oricum foarte greu pentru cei care sunt in situatia asta si atunci este ceva ce putem sa facem pentru ei. Si mentalitatea cred ca se schimba in momentul in care emotional esti atins de o poveste, in momentul in care ai informatii corecte si gandesti din perspectiva lor, in momentul in care esti om. Cred ca mentalitatile gresite sunt mentalitati din afara umanului si a naturii umane asa cum a facut-o Dumnezeu.

    Pe noi ne-a atins foarte tare statistica. Sa aflam ca sunt 40 de milioane de oameni afectati in intreaga lume, ca anual 3,5 milioane se infecteaza. Este galopant. Este ceva ce trebuie stopat respectand viata ca valoare si omul ca fiinta careia trebuie sa ii acorzi sprijin si respect. Fara informare galopeaza. Nu stiu catre ce se va duce. Avem senzatia ca nu ne atinge si in momentul in care afli despre prietenul unui prieten ca este seropozitiv si apoi mai afli, si apoi mai afli, si vezi ca este de fapt foarte aproape nu te mai poate lasa indiferent. E un principiu, e ceva ce tine de fiinta umana si nu o cauza in sine. Tot incerc sa spuna asta. Cred ca daca am avea un pic mai mare grija si ne-am aminti ca de fapt suntem oameni si am aceleasi vulnerabilitati si eu ca si cel din fata mea... daca ne amintim lucrurile astea si dam farama asta de bine unui om care este seropozitiv sau unui om care are dizabilitati sau unui om care o pierde la un moment dat intr-o boala sau intr-o ceata a unei afectiuni psihice... Cred ca cei care au puterea sa duca, daca fac lucrul asta, aduc un pic de bine pe lumea asta, cat pot si ei sa duca.

    • "Traim intr-o lume foarte cinica. Nimeni nu vrea lectii de la nimeni"

    Ar trebui sa se faca mai mult teatru social? Teatrul pana la urma duce mesajul altfel decat informatia seaca, pentru ca face apel la emotii si te duce in starea aia.

    Teatrul de genul asta se face deja, il amintesc pe domnul Mandea care este promotorul Teatrului comunitar. Sociodrama are un rol de genul asta. Se face. Niciodata nu e de ajuns. Nu cred ca teatrul asta va da la o parte teatrul de arta care trateaza diverse subiecte de viata filozofice. El isi are rostul lui si locul lui.

    Simt eu nevoia sa spun ceva la final. Sunt constienta de ce spun. Si cand vorbesc de farama aia de bine si de nevoia de a da... Traim intr-o lume foarte cinica, in care in momentul in care vii cu un mesaj de genul asta devii intr-un fel vulnerabil, desi ajungand la mesajele de genul asta, de fapt esti foarte puternic. Dar devii intr-un fel vulnerabil pentru ca nimeni nu vrea lectii de la nimeni. Fiecare om vrea sa isi traiasca experienta lui si sa aiba propria lui parere despre viata. Sa spuna despre viata, daca vrea sa spuna ca e mizerabila, ca e mizerabila, daca vrea sa spuna ca e grea, ca e grea, daca vrea sa spuna ca oamenii sunt urati, sa spuna ca oamenii sunt urati. Si n-au nevoie de cineva care sa vina sa spuna "oamenii sunt frumosi, viata este un dar sacru", n-au nevoie de asa ceva. Poate nu e un asemenea moment pentru un asemenea mesaj pentru cei cinici. Poate ca va fi un alt moment in care un asemenea mesaj poate sa schimbe ceva. Dar pentru cei care contin umanitatea, asa cum o vad eu, exista cineva care afirma lucruri in zona asta - si acum nu ma refer la mine, ma refer la alti oameni care fac asta - faptul ca exista da o speranta ca in jurul lor exista si alte modalitati de a trai care cred foarte tare ca aceste modalitati de a trai sunt mult mai apropiate de ceea ce inseamna fiinta umana creata de Dumnezeu.



    Regizorul Mariana Camarasan si teatrologul Ioana Moldovan au spus povestea campaniei Panglica Rosie joia trecuta, la Unteatru, la capatul evenimentelor organizate alaturi de tineri in tara si in Bucuresti:


    Mariana Camarasan, regizor:

    • Proiectul s-a desfasurat cu sesiune de sociodrama, cu informare, prin aportul pe care l-au avut invitatii nostri de la UNOPA si pe care l-am avut noi. A existat aceasta parte de informare, a existat spectacolul - "Vals in Baltimore" de Paula Vogel, si dezbaterea de la finalul zilei.
    • Proiecul nostru din aceasta saptamana il consider ca fiind episodul al treilea. Episodul 1 nu avea legatura cu mine si a insemnat pentru mine personal un telefon primit de la un prieten intr-o noapte, in care imi spunea ca partenerul lui este bolnav de HIV, ca i-a marturisit lucrul asta, ca vrea sa ii fie alaturi, dar ca este ceva ingrozitor ce traieste mai ales partenerul lui si in acel moment si el, intr-un fel. Asta se intampla cu 3-4 ani in urma. A fost pentru prima oara cand in apropierea mea a ajuns ceva de care doar auzisem, ceva ce nu ma privea, ceva ce ii privea pe ceilalti.
    • Acest prim episod a mai insemnat ceva: Ioana Moldovan, teatrolog, asistent universitar la UNATC, a facut o teza de doctorat pe tema "Teatrul si societatea". Pentru aceasta teza de doctorat s-a aflat un an in America si pentru ca legatura dintre noi este de prietenie si este o legatura profesionala, in momentul in care s-a intors a vrut sa ne impartaseasca lucrurile pe care le-a cunoscut acolo. Si anume ca sunt piese care au marcat efectiv societatea in America. Una dintre acestea era o piesa pe tema HIV/SIDA. In momentul in care ne-a propus-o am constatat ca intalnisem deja in lecturile noastre o alta piesa - "Vals in Baltimore" - pe care Adina Oniciuc a si tradus-o pentru noi si am considerat ca aceasta piesa ne este mult mai apropiata la momentul respectiv, in asa fel incat sa o si montam.
    • Apoi, prin Centrul Roman HIV SIDA, care organizeaza in fiecare an Ziua Mondiala HIV SIDA, am participat cu un fragment din aceasta piesa, pe 1 decembrie, acum 2 ani, la evenimentul organizat de ei. Din acel moment, practic lucrurile au incepu sa se desfasoare pentru noi. As putea spune ca acela a fost de fapt episodul numarul doi.
    • Proiectul nostru, care se numeste "Panglica Rosie", este episodul 3 si suntem convinsi ca ele vor continua.
    • Partenerii nostri in acest proiect - principalul partener, organizator, sustinator, prieten este Unteatru, in care ne aflam. Proiectul este finantat de AFCN si partenerii nostri importanti au fost UNOPA si Centrul Roman HIV/SIDA. Consideram parteneri si pe cei care in orasele in care am functionat ne-au sustinut ca sa putem avea intalniri cu tinerii din licee si din universitati.
    • Conceptul proiectului nostru a plecat de la ideea de interactivitate, de interactiune, pentru ca nu am considerat ca este suficient ca un spectacol de teatru sa se desfasoare si mesajul sa se transmita, atat cat este el in spectacol, si lasat apoi sa circule liber. Mi s-a parut ca nu este suficient, ca putem sa facem mai mult de atat. Atunci am imaginat in primul rand o serie de intalniri care s-au desfasurat sub forma unor sesiuni de sociodrama.
    • Anul acesta am inteles ce este sociodrama si care este diferenta dintre sociodrama si psihodrama. Daca in psihodrama nucleul care ajunge sa fie pus in scena este un nucleu apropiat de protagonist - familie, membrii familiei, prieteni - in sociodrama ajuns sa apara pe scena pe care se desfasoara sesiunea personaje din societate, ca ministru, profesor, psiholog, dar participa si alte categorii, gen bunic, frate, coleg, si alte categorii, gen banii, vocea interioara, increderea. Tot ce am enuntat acum devin personaje in sociodrama.
    • Am conceput ca prima parte sa fie o intalnire cu participantii - elevi, studenti - pentru ca am considerat ca sunt in perioada cea mai vulnerabila si in perioada de formare, in care inca se poate face ceva, poate sa ajunga la ei mesajul nostru. Acesti participanti, prin sociodrama, ajung sa isi expuna in mod temele pe care le au. Abia dupa ce se creeaza aceasta deschidere si dupa ce se cristalizeaza constiinta faptului ca alegerea este in puterea lor, abia dupa aceea sa intervenim cu ceea ce inseamna informarea, spectacolul si dezbaterea.
    • A fost o calatorie care a inceput la Constanta. Am constientizat in acest drum ca in spatele fiecarei cifre exista un om si ca fiecare om apartine unei familii sau unui grup de prieteni, asa fiecare omulet care a participat la proiectul nostru - e o paralela pe care o fac - are visurile lui, are familia lui, are viata lui de trait. Speram ca proiectul nostru sa insemne ceva radical macar pentru o parte din ei si sa faca diferenta intre a alege pentru viata sa si a ignora.
    • Sesiunile de sociodrama au fost conduse de Manuela Tiron, care este psiholog, are formare in sociodrama, sociodramatist.
    • In sesiunea de la Constanta, in acest inceput, cel mai mult au iesit la iveala lucrurile pe care si le doresc tinerii. Oamenii tineri inca mai au curatenia de a crede in onestitate, in generozitate, de a respinge ipocrizia si minciuna. E ceva ce nu credeam ca voi mai intalni, si nu intr-o masura atat de mare si nu cu un impact atat de puternic. Pentru ca ajungem sa traim intr-un fel de tavalug, cel mai mult intalnim respingere si individualism.
    • In fiecare din locatii a reiesit altceva, lucruri care sunt de fapt proprii unei anumite zone, dar int-o anumita masura se vor generaliza.
    • Este incredibil accesul la realitate pe care il au adolescentii, credeam ca sunt superficiali, dar nu este deloc asa. Au ajuns destul de repede sa cunoasca foarte mult din ce este in jur, asta inca nu i-a afectat total , pentru ca desi se simt sufocati de lipsa de sansa, inca mai cred ca pot face ceva pe lumea asta. Se lupta si unii cu siguranta vor razbi.
    • La Targu Mures, participarea a fost atat de mare, incat a trebuit sa ne adaptam. Am organizat doua sesiuni, una de socio-drama condusa de Manuela si una pe care am numit-o atelier de teatru si pe care am condus-o eu.
    • Si la Constanta si la Targu Mures au participat reprezentanti ai asociatiilor membre UNOPA si au luat cuvantul la final, la dezbateri. Ne-au impartasit ca lupta lor este reala, efectiva, grea, dar neincetata pentru ca cei de care se ocupa, copiii de care se ocupa sa nu fie discriminati in scoala. Sunt povesti intregi in care lucrul asta se intampla, profesori care nu respecta confidentialitatea, parinti care refuza sa isi lase copiii in clasele respective, copii care sunt tinuti izolati in diverse alte sali din scoala, adica mai mult decat in clasa, izolati in scoala. La Targu Mures a fost subliniat caracterul de diferenta - nu stiu cum s-o numesc altfel - pe care il face spectacolul nostru, spectacolul nostru fiind o poveste fantastica, ce insumeaza de fapt aberatiile legate de HIV /SIDA tocmai pentru a sparge acest nucleu.
    • Am constatat din acest proiect ca odata cu aceasta deschidere, tema HIV/SIDA nu intervine brusc, nu intervine violent si da la o parte respingerea care este legata in general de acest subiect.
    • Piesa pe care noi am montat-o, o parte din ea -"Vals in Baltimore". Paula Vogel a scris "Vals in Baltimore" dupa decesul fratelui ei, care a murit de SIDA, regretand faptul ca atunci cand el a invitat-o sa faca o calatorie impreuna in Europa ea l-a refuzat, ea nestind la momentul respectiv ca el este bolnav. Imagineza o calatorie fantastica in Europa impreuna cu el. Tatal celor doi creeaza un centru de cercetare HIV SIDA, pentru care obtine finantare si care este activ si in momentul de fata. Paula Vogel este in continuare o sustinatoare a cauzei.
    • Noi am intrat in contact cu acest text si am produs acest spectacol pentru mai multe motive. Dincolo de faptul ca el pleaca dintr-o realitate, chiar daca este o calatorie fantastica. Surprinde felul in care ne raportam la informatiile despre HIV SIDA in viata de zi cu zi, in care informatile noastre sunt de cele mai multe ori gresite. Surprinde felul in care reactioneaza societatea la aceasta problema, felul in care serviciile medicale se misca cu greutatea cu care se misca, dar mai ales felul in care simt oamenii care sunt afectati sau cei care sunt apropiati.
    • Mi s-a spus, la un moment dat, "aminteste-ti de sacralitatea vietii". Am calatorit foarte mult cu acest proiect, in mai putin de o saptamana 1.500 de kilometri. Am intalnit mai mult de 50 de tineri in fiecare locatie, cu care am stat de vorba, cu care am lucrat, carora le-am prezentat spectacolul. Am repetat pentru acest proiect, am facut organizarea pentru acest proiect. Ca desfasurare este maxim de solicitant. Ca importanta, cred ca este cel mai imporant proiect pe care l-am facut de cand fac teatru. Si este doar al treilea episod.
    • Intre informatiile pe care le-am transmis celor cu care am intrat in contact a fost faptul ca se poate trai, cercetarea a avansat atat de mult incat exista medicatie pentru cei afectati, ca cei care traiesc alaturi de cei bolnavi sunt in siguranta, iar lucurile pe care trebuie sa le respecte sunt minime. Au inteles fara sa le spunem ca poate fi vorba despre oricare din noi. Cred ca are valoare ceea ce am facut. De aceea vrem sa impartasim si de aceea vrem sa ducem mai departe proiectul.
    • Ioana Moldovan, teatrolog, care este aici de fata, este chiar initiatoarea, ea este cea care ne-a mobilizat pe noi toti.
    • E o decizie pe care am luat-o: fiecare productie de teatru va avea langa afis cauza pe care o sustinem si materiale informative. E o cauza pentru noi in momentul de fata si ea va continua in activitatea artistica.


    Ioana Moldovan, teatrolog:


    • Am venit aici (la Unteatru - n.red.) cu cativa tineri, vorbeam despre teatru si le-am spus: Daca vreti sa vedeti alt gen de teatru, ce poate face teatrul, veniti aici cu mine sa vedeti despre ce e vorba.
    • Ideea de la care a plecat acest proiect insumeaza cateva zeci de pagini in lucrarea mea de doctorat in care vorbesc despre puterea teatrului de a schimba lumea, de a schimba societatea. In ziua de astazi, daca vrei sa schimbi lumea, trebuie sa faci apel la sentimente. E un citat dintr-un presedinte american, care mie mi-a placut foarte mult, l-am preluat si l-am pus in lucrarea mea.
    • Ideea mi-a venit afland despre faptul... incercand sa vad care au fost momentele in care teatrul si-a pus amprenta si a putut sa faca ceva fabulos, ceva ce nici o alta persoana, organizatie, agentie privata sau de stat nu a reusit sa faca, a fost implicarea in educarea vizavi de HIV SIDA.
    • Si exista o poveste foarte puternica, apropo de faptul ca la New York, la inceputul anilor '80, deja erau documentate cateva zeci de cazuri de tineri care mureau de o boala necunsocuta, pe care ei initial au numit-o cancer, despre care insa nimeni nu scria. Nici macar cele mai importante ziare ale vremii nu au scris nimic tocmai pentru ca se stia ca acei oameni provin dintr-o zona destul de interesanta, a vietii homosexuale new-york-eze. Prin urmare, daca mureau, nu era nicio problema ca mor, moartea lor e legata de felul promiscuu in care traiau. Si asta era mentalitatea de inceput de anii '80 acolo. Insa cum lucrurile au evoluat si se intamplau lucruri foarte grave despre care nimeni nu povestea, lumea teatrului a fost prima care a reactionat. Si au existat o serie de dramaturgi care au scris piese despre asta. Primele informatii pe care publicul le primeste despre aceasta boala noua, care se transmite si cum se transmite, vin dintr-un spectacol de teatru care a avut premiera in 1984, in aprilie. Impactul a fost atat de mare incat in octombrie acelasi an, Guvernul american aloca primii 200 de milioane de dolari pentru cercetarea HIV SIDA.
    • Iata ca primul spatiu in care lumea a fost informata corect, la nivelul de cunostinte de atunci, s-a intamplat in teatru. Si mi s-a parut fabulos faptul ca atunci cand nici presa, cu toata libertatea presei in America, nici o alta institutie nu a pus punctul pe aceasta rana, intr-o perioada in care daca lucrurile ar fi fost controlate poate nu se ajungea la aceasta hemoragie de cazuri cu care ne confruntam astazi, teatrul a spus. Teatrul a fost primul care a vorbit. Si teatrul poate fi implicat in acest gen de parcurs. Pentru ca e foarte sec - doctorii sa iti povesteasca intr-un fel, sa apara si niste fluturasi, dar daca nu simti ce se intampla, si la teatru e cu simtire, mentalitatile se schimba foarte greu altfel. Iar teatrul este locul unde devii altcineva pentru ca primesti acest impact emotional care nu are cum sa nu te schimbe.


    HIV/SIDA in cifre (sursa: Centrul Roman HIV/SIDA):

    • 32 de ani de la raportarea primelor cazuri de SIDA, inregistrate in Statele Unite.
    • Dupa 3 decenii boala ramane o provocare la nivel mondial, in ciuda unor progrese remarcabile in ceea ce priveste cresterea sperantei de viata a persoanelor seropozitive.
    • In 1981 au fost recunoscute oficial primele 5 cazuri de SIDA, in Los Angeles. De atunci au murit aproximativ 25 de milioane de persoane. Actualmente numarul purtatorilor de HIV se apropie de 40 de milioane, dintre care 1 milion se afla pe teritoriul SUA.
    • Anual mor din cauza SIDA aproximativ 2 milioane de oameni, in special in tarile sarace, unde populatia nu are acces la tratamentul adecvat. In schimb, in America, purtatorii de HIV au o speranta de viata cu doar cateva luni mai mica decat a oamenilor obisnuiti.
    • In ciuda progresului masiv al formelor de tratament, doar o treime dintre persoanele care ar necesita ingrijiri speciale beneficiaza de ele. Statisticile spun ca pentru fiecare doua persoane care incep tratamentul, alte cinci noi persoane sunt infectate. Doua treimi dintre seropozitivii din lumea intreaga nu stiu ca sunt infectati si raspandesc boala in continuare. La nivelul perceptiei sociale, "este la fel de dificil sa spui ca ai SIDA ca si acum 30 de ani, a ramas o boala asociata imaginii de maladie rusinoasa, iar acest fapt ii face pe oameni sa evite sa vorbeasca despre ea si sa se testeze", spune Bruno Spire, un seropozitiv.
    • In Romania, in perioada 1985-2010 au fost inregistrate 16.697 de infectari cu HIV/SIDA, dintre care 9.837 sunt copii sub 14 ani si 6.860 sunt persoane cu varste de la 14 ani in sus.
    • Pana in 2010, numarul deceselor este de peste 5.700 persoane, iar numarul pacientilor aflati in viata de aproape 10.500.
    • Cei mai afectati au fost copiii, care acum au varste intre 20-30 de ani.
    • La copii, cea mai probabila cale de transmitere este de la mama la fat, iar la persoanele adulte este cea a relatiilor sexuale.


























    Material sustinut de Superbrands

    Recomandari de vara de la librarii Humanitas

    Librariile Humanitas au aparut ca entitate juridica in anul 1993, insa primele doua librarii au fost deschise sub egida Editurii Humanitas inca din 1991. Cu peste 25 de ani in piata de distributie si vanzare de carte din Romania, compania isi propune sa ramana in continuare lantul de librarii cu cea mai mare pondere de carte din Romania, acordand editurilor nationale si locale, dar si autorilor romani, sansa de a ajunge la public.

    955 vizualizari


    Abonare la comentarii cu RSS





    Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

    ESRI

    Top 5 articole cele mai ...



    Hotnews
    Agenţii de ştiri

    Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
    hosted by
    powered by
    developed by
    mobile version
    Sâmbătă