Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Despre majoritate, legitimitate si (ras)crucea democratiei romanesti

de Corneliu Dan Berari     Contributors.ro
Sâmbătă, 14 iulie 2012, 11:12 Contributors

Corneliu Dan Berari
Foto: Arhiva personala

După o vorbă veche, democraţia este regimul politic în care luarea deciziilor se face prin numărarea voturilor şi nu a capetelor (eventual tăiate). Număratul voturilor are avantaje incontestabile faţă de alte metode utilizate de-a lungul istoriei pentru luarea deciziilor (întrebatul oracolului din Delphi, trasul la sorţi cu Urim şi Thummim, sugrumarea fraţilor sultanului, luptele între cei de ”os domnesc”, etc., etc.). Nu-i de mirare, deci, că în ultimii două sute de ani se poate constata o creştere exponenţială a numărului regimurilor politice care folosesc pe scară largă proceduri electorale pentru selectarea legitimă a grupurilor conducătoare la toate nivelele, de la comunităţile locale până la conducătorii statelor.
Recursul la proceduri electorale nu garantează însă în mod automat siguranţa capetelor celor care participă la vot şi nici măcar a celor care numără voturile. Exemplul clasic în această privinţă îl reprezintă ascensiunea la putere a lui Adolf Hitler. Chiar dacă partidul nazist n-a obţinut niciodată în alegeri libere mai mult de 45 % din voturile electoratului german, prin manevre de culise în parlament, prin abuzuri juridice şi prin manipularea dibace a opiniei publice, Hitler a reuşit să obţină monopolul asupra puterii executive pe care l-a utilizat pentru scoaterea în afara legii a celorlalte forţe politice. După desfiinţarea regimului democratic, Führer-ul a putut face practic orice a dorit în Germania, inclusiv să suprime fizic foşti inamici politici dar şi foşti susţinători. Colapsul democraţiei în Germania anilor 30 rămâne un avertisment peren despre pericolul letal al majorităţilor electorale (fie ele şi relative) instrumentalizate de lideri politici adversari ai ordinii şi valorilor democratice.

Degenerarea democraţiei în fărădelege, violenţă şi, în ultimă instanţă, crimă nu-i, din păcate, un apanaj exclusiv al liderilor autoritari cu agendă anti-democratică explicită. Un risc perpetuu la adresa democraţiei ca regim bazat pe domnia legii şi nu a oamenilor se poate observa şi în anumite proiecte politice democratice, dar care operează pe baza unor asumpţii cel puţin îndoielnice privind interpretarea majorităţii ca sursă a legitimităţii politice. Experienţa radicalismului iacobin din timpul Revoluţiei franceze este paradigmatică în această privinţă. În numele „poporului suveran” şi pentru salvarea ”patriei în primejdie” deputaţii din Comitetul Salvării Publice au declanşat un regim de teroare care a rămas un punct de referinţă pentru toate radicalismele de stânga ulterioare, în primul rând pentru cel bolşevic. Indiferent de asumarea (care poate fi cât se poate sinceră) a pluripartidismului şi democraţiei, stânga de ieri, de azi şi de mâine rămâne o opţiune politică cu un grad intrinsec de risc atâta vreme cât activiştii ei continuă să adere la două axiome politice s-au dovedit a fi nu doar false, dar şi extrem de periculoase.

Prima din aceste axiome o reprezintă ideea – inspirată (printr-o interpretare abuzivă, spun unii comentatori) din opera lui Jean Jacques Rousseau – că printr-un ipotetic contract social voinţa individuală a cetăţenilor s-ar putea agrega şi transmuta într-o voinţă generală (volonté générale) care ar reflecta în mod deplin Binele Comun, adică voinţa întregii societăţi ca întreg diferit de suma voinţelor individuale. Pasul mai departe, letal în atâtea experimente populiste, a fost să se pună semnul egalităţii între agregarea electorală a opţiunilor alegătorilor şi teoretica agregare a voinţelor individuale în ipotetica Voinţă Generală ca expresie a Binelui Comun. Conform cu această logică falsă, legitimitatea acţiunilor politice este un derivat al unei Voinţei Generale infailibile, dar generată printr-un proces electoral. În consecinţă, beneficiarii unor majorităţi electorale (fie ele şi relative) au putut clama că acţionează în numele voinţei generale a „poporului” (sau măcar a „clasei muncitoare”) care-i îndreptăţea să întreprindă orice considerau respectivii că reprezintă Binele Comun.

Pe lângă numeroasele falimente produse prin politici populiste, această înţelegere greşită a legitimităţii electorale şi a suveranităţii populare este direct responsabilă pentru imensele tragedii istorice produse de stânga radicală, mai ales de cea de inspiraţie marxist-leninistă. Astfel, în numele Binelui Suprem şi Comun pe care afirmau că-l reprezintă, comuniştii au pus sub semnul întrebării nu doar regimurile politice anterioare dar însăşi normele, valorile şi credinţele constitutive ale civilizaţiei europene. Revendicând un acces privilegiat, de tip gnostic, la Binele Comun, comuniştii au ajuns să calce cu dispreţ în picioare legea celor zece porunci şi tot cea fost mai bun şi sfânt în istoria bimilenară  a civilizaţiei creştine din Europa.

A doua axiomă eronată o reprezintă asumpţia, atât de scumpă inginerilor sociali de orice fel, fie ei marxişti sau fabieni, că societatea reprezintă un întreg care poate fi cunoscut deplin în mod raţional. Iar dacă poate fi cunoscut, atunci evident că acest întreg poate fi şi reconstruit în funcţie de ceea ce „posesorii adevărului” cosideră că reprezintă Binele Suprem. Posibilitatea cunoaşterii Adevărului Suprem despre om şi societate reprezintă astfel premisa pentru acţiunea politică dedicată realizării Binelui Comun în istorie. Raţionalismul radical pe plan politic se fundamentează, astfel, pe un raţionalism dogmatic în plan epistemologic.

În ciuda remarcabilelor demonstraţii teoretice (precum cele datorate unor gânditori ca Friedrich von Hayek, Karl Popper sau şcolii „public choice” din Statele Unite) care dărâmat eşafodajul sofistic din spatele acestor propoziţii constitutive pentru multe din proiectele politice de stânga, ele continuă să fie prezente, fie şi într-o formă mediată sau rudimentară, în dezbaterile politice din zilele noastre. Vezi argumentaţia, de un nivel inferior celui pe care-o poate dezvolta un premiant la materia „Cultură civică” din clasa a şaptea, pe care un fost prim-ministru al României, liberal („!?), a construit-o mai acum câteva seri pe un post de televiziune de mare audienţă în favoarea caracterului „democratic” al procesului de suspendare a preşedintelui.

Din fericire, istoria ultimilor 200 de ani probează cu prisosinţă că, în anumite condiţii instituţionale şi culturale, nu numai că regimurile democratice pot rezista cu succes derivelor populiste dar şi că democraţia poate fi regimul politic cel mai favorabil existenţei statului de drept ca orânduire socială în care viaţa şi proprietatea fiecărui individ sunt protejate faţă de exerciţiul arbitrar al puterii. Astfel, pentru a exclude posibilitatea ca arbitrariul politicianului ales să prevaleze asupra drepturilor individului şi asupra normelor fundamentale ale societăţii, democraţiile moderne (spre deosebire de cele antice) au separat exerciţiul puterilor în stat şi au construit bariere instituţionale solide în faţa forţării regulilor jocului de către una din puteri (în primul rând prin rolul de interpret şi garant suprem al legii fundamentale atribuit Curţilor Constituţionale). În ciuda presiunilor populiste şi a tentaţiilor cărora le-au căzut pradă multe executive, sistemul de checks-and-balances a funcţionat suficient de bine pentru a stopa tendiţele de substituire a statului de drept cu aranjamente plebiscitare pretins democratice.

Trebuie remarcat şi faptul că, pe lângă eşafodajul instituţional al separaţiei puterilor în stat, un rol deosebit de important în succesul proiectelor politice democratice l-a avut şi persistenţa în lumea occidentală (mai ales în ţările anglo-saxone) a unei culturi politice caracterizate de scepticism faţă de promisiunile radicalismului politic raţionalist şi de neîncredere vizavi de capacitatea intervenţionismului etatist de a produce îmbunătăţiri în ordinea socială şi economică. Ca urmare, în democraţiile caracterizate de un echilibru funcţional al puterilor în stat şi de o cultură politică cu puternice valenţe liberal-conservatoare, nu s-a ajuns niciodată în situaţia ca cei aflaţi la putere să schimbe prin ucazuri justificate electoral normele şi valorile fundamentale ale societăţii. Niciun preşedinte al Americii şi niciun prim-ministru englez n-au decretat vreodată înlocuirea numelor lunilor din calendar sau transformarea bisericilor în muzee ale ateismului. În astfel de sisteme majorităţile electorale nu sunt sursele ultime ale legitimităţii; dimpotrivă, ceea ce asigură legitimitate unui proiect politic susţinut de o majoritate electorală este conformitatea acestuia cu Legea Fundamentală a societăţii şi cu valorile şi adevărurile perene pe care aceasta le exprimă.

La porţile Orientului chestiunile trecute în revistă mai sus pot părea drept ”teorii” irelevante şi iremediabil plicticoase, nu numai pentru că, după cum bine ştim, aici tout est pris à la légère, dar şi pentru că, pentru cea mai mare parte a istoriei, politica în spaţiul românesc s-a redus al aplicarea strămoşescului „scoală-te tu, ca să mă pun eu” (că dacă nu îţi dau brânci, te pârăsc la Stambul sau, mai nou, te suspend). Acest principiu strămoşesc nu numai că a însângerat istoria veche românească cu mult mai multe capete de domni tăiate decât în oricare din ţările cu regim nobiliar din jur, dar a rămas definitoriu şi pentru politica făcută în cadrul formelor instituţionale democratice asumate de statul român de la Unirea Principatelor încoace. După constituirea aparatului de stat birocratic de factură modernă, luptele dintre partidele româneşti ale vremii s-au dat în primul rând pentru controlul aparatului administrativ (care permitea miluirea clienţilor politici şi exploatarea în folos propriu a resurselor publice) şi mult mai puţin în jurul unor proiecte politice concurente. Rezultatul a fost celebra „rotativă guvernamentală” care permitea succesiunea la putere a celor două mari partide ale vremii prin alegeri întotdeauna câştigate de partidul căruia regele îi încredinţa organizarea procesului electoral. Principiul „rotativei” a funcţionat într-o anumită măsură şi în epoca interbelică, fiind însă iremediabil compromis de introducerea sufragiului universal, de radicalizarea spectrului politic şi, în ultimă instanţă, de sabotarea sistemului democratic de către Carol al II-lea. Alegerile din 1937, primele alegeri pierdute de partidul aflat la putere (!) au fost şi cântecul de lebăda al sistemului pluripartidist pre-comunist.

În vremea lui Carol al II-lea se inaugurează, de asemenea, o perioada neagră în istoria României, perioada în care justiţia este subordonată total puterii politice iar cei aflaţi la putere sunt practic deasupra normelor de drept aplicate muritorilor de rând din ţara românească. Abuzuri în justiţie au existat cu duiumul şi în România anilor 1866-1937, mai ales în condiţiile în care puterea executivă, care controla aparatului executiv şi mijloacele de forţă, a tins să interfereze în funcţionarea celorlalte puteri (în primul rând, în funcţionarea puterii judecătoreşti). Dezechilibrul dintre puterile statului şi cultura democratică rudimentară explică atot-prezenţa corupţiei politice şi sincopele înregistrate în consolidarea statului de drept în societatea românească pre-comunistă. Pe de altă parte, cel puţin până în ultimii ani de domnie a lui Carol al II-lea, nu se poate vorbi de o subordonare directă şi totală a justiţiei faţă de politic. Această subordonare s-a produs abia după desfiinţarea pluralismului politic prin Constituţia din 1938 şi instaurarea dictaturii regale.


citeste tot articolul si comenteaza pe

Contributors.ro


























Material sustinut de Superbrands

Recomandari de vara de la librarii Humanitas

Librariile Humanitas au aparut ca entitate juridica in anul 1993, insa primele doua librarii au fost deschise sub egida Editurii Humanitas inca din 1991. Cu peste 25 de ani in piata de distributie si vanzare de carte din Romania, compania isi propune sa ramana in continuare lantul de librarii cu cea mai mare pondere de carte din Romania, acordand editurilor nationale si locale, dar si autorilor romani, sansa de a ajunge la public.

1415 vizualizari






Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Sâmbătă