Oricit am incerca sa ascundem ori sa cosmetizam realitatea, zbirciturile Romaniei, de fata proasta si imbatrinita in rele, se vad de la o posta.

„Nu stiu unde va ajunge acest mesaj, dar sper ca disperarea mea va misca ceva, pe cineva. Sint din Arad, sotul meu este bolnav de Parkinson, forma severa, desi are doar 55 de ani. Pe luna aceasta inca nu am primit medicamentele din cauza haosului creat de noile masuri luate.

Este total dependent de aceste medicamente, a caror suma este de aproximativ 12 milioane pe luna: Comtan, Requip 2 mg, Zimox. Toate figureaza pe lista C de gratuitati, avem si aprobari pentru ele de la centrul teritorial Timisoara. Ce ne facem?"

Rindurile de mai sus au venit prin e-mail, in redactie, cu exact 24 de ore inainte ca integrarea Romaniei in UE sa fie supusa votului parlamentarilor europeni. Linga ele, prin fax, cineva a adaugat citeva stiri despre jalea din spitale.

De la receptia ziarului, au urcat la departamentul Anchete si Investigatii, ca in fiecare zi de altfel, patru-cinci dosare cit caramizile, cu sentinte judecatoresti strimbe in procese privind restituirea unor paminturi sau case.

Afara, in strada, se desfasoara nesfirsita cursa cu obstacole printre gropile orasului, iar inauntru, pe micile ecrane, curg in valuri repezi declaratii si comentarii despre succesul de la Strasbourg.

Asa intra Romania in Uniunea Europeana! Cine isi inchipuie ca la 1 ianuarie 2007 vom trai intr-o tara schimbata din temelii, pregatita sa faca fata concurentei din piata comuna si avind rezolvate, macar in buna masura, problemele legate de sistemul de sanatate sau de cel al justitiei, acela e un naiv sau a vazut prea multe spectacole cu David Copperfield.

Nu exista nici o magie in stare sa tripleze, in citeva luni, cei o suta si un pic de kilometri de autostrada pe care-i avem si nici un truc care sa-i faca pe romani sa dea uitarii coruptia groaznica din administratie. Oricit am incerca sa ascundem ori sa cosmetizam realitatea, zbirciturile Romaniei, de fata proasta si imbatrinita in rele, se vad de la o posta.

Monitorizarea atenta pe care ne-o promit, ca un fel de amenintare, oficialii europeni nu e altceva decit o incercare disperata a acestora de a ne arata ca am intrat in criza de timp.

Cu un an si opt luni inainte de accederea in Uniunea Europeana, noi avem aceleasi vesnice discutii despre eliberarea medicamentelor compensate si gratuite, despre restituirea proprietatilor sau despre asfaltarea strazilor.

O salata imensa de vorbe si de promisiuni oficiale umple micile ecrane cind, de fapt, ar trebui sa recunoastem cu onestitate ca nu putem sa rezolvam multe dintre problemele pe care le avem.

Chiar si presupunind ca exista solutii pentru haosul din sanatate sau pentru coruptia din institutiile publice, tot ar trebui sa admitem, resemnati, ca nu mai avem timp pentru a ne prezenta, cit de cit, onorabil la examenul de admitere in UE care va avea loc la 1 ianuarie 2007.

Ce inseamna acest lucru? O aminare a integrarii nu ne-ar folosi la nimic. Celor 17 ani de neputinta romaneasca li s-ar mai adauga unul sau, poate, doi-trei. Nimic nou, nimic bun.

Si-atunci? La ce ne-ar folosi sa recunoastem ca nu vom fi in stare sa rezistam unor comparatii obiective cu celelalte state europene? Raspunsul e simplu: ne-ar scuti de frustrari viitoare si ne-ar putea trezi din amorteala prezentului.

Pentru ca, la ora actuala, dupa votul din Parlamentul European si dupa semnarea Tratatului de aderare, scapam de grija interogatiei „vom intra sau nu in UE?" si intram in frisonul intrebarilor despre soarta noastra in Uniunea Europeana. Cum vom fi primiti? Ce rol vom juca? Ce cuvint vom avea de spus?

Mindri nevoie mare de trecutul nostru glorios si strigindu-ne, pe post de scuza pentru toata neputinta zilelor actuale, suferinta indurata in anii de comunism, n-ar fi de mirare sa constatam ca, o data patrunsi in UE, rasuflam brusc usurati si incepem sa visam cai verzi pe pereti, crezindu-ne buricul Europei.

De fapt, tare mi-e teama ca acest lucru are mari nesanse sa se intimple imediat dupa 25 aprilie anul acesta. Cu promisiunea integrarii in buzunar, e imposibil sa nu se gaseasca destui bezmetici in stare sa vorbeasca despre importanta pe care o are Romania in viitoarea constructie europeana. Ceea ce, pe undeva, e adevarat.

Numai ca despre asemenea lucruri nu se poate vorbi inainte de a avea fie si citeva sute de kilometri de autostrada si cel putin trei-patru bulevarde fara gropi, macar, in Capitala tarii.