Literatura numita cu un termen, de-acum consacrat, «literatura concentrationara», a detaliat in cea mai mare parte a ei aspectul memorialistic al suferintelor din inchisorile comuniste, dezvaluind realitati inimaginabile in hidosenia si diversitatea lor.

Inepuizabile in multitudinea lor, unele dintre aceste jurnale, aceste cronici ale calvarului indurat au intalnit sufragiul unanim al lectorilor, fiind realizate cu un adevarat simt literar, dar toate greu de suportat prin verismul lor, prin tragismul lor unic si prin stilul lor direct, aproape crud.

Dar un studiu psiho-sociologic al fenomenului inca isi asteapta autorul.

Tipul de relatii in cadrul lumii penitenciare, dintre diferite categorii etnice, sociale, profesionale; prezenta factorului spiritual-religios, aspectul asistentei medicale; foamea (aspectele si ravagiile ei), violenta continua si diversificata si urmarile ei; lupta permanenta si acuta dintre speranta si dezinformare; promiscuitatea derivata din aglomeratie si lipsa minimului confort;

solidaritatea surda, dar mereu prezenta – iata numai cateva dintr-un ciclu vast de probleme care ar furniza material suficient pentru o adevarata saga sub regim comunist.

Din multimea acestui tip de aspecte ce depaseste cadrul pur memorialistic al subiectului, ne vom opri in studiul nostru asupra unuia dintre cele mai ingrate prin insasi natura lui, si asupra caruia, din cunostintele de care dispunem pana acum, nu stim sa se fi oprit cineva: delatiunea.

Desi numarul delatorilor a fost destul de redus, resorturile care au determinat fenomenul si efectele desfasurarii lui sunt suficient de interesante pentru a justifica analiza detaliata a lui, analiza pe care o vom incerca in cele ce urmeaza.

=

Curand dupa sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, Romania a vazut instalandu-se la puterea ei o formatiune politica fundamentata pe o doctrina impopulara, anacronica si care nicaieri in lume nu a ajuns la putere prin efectul unor alegeri libere si democratice.

Propulsat printr-o conjunctura favorabila si impus Tarii de catre o forta straina, grupul celor cateva sute de membri ai p.c.r. nu se putea mentine la putere decat prin organizarea unui regim represiv, draconic, amplu si foarte diversificat.

Incadrat perfect unui organism supranational cu tendinte hegemonice mondiale, partener docil in cadrul acelui dispozitiv si avand asigurat girul centralei moscovite, p.c.r. nu a intarziat sa treaca la ceea ce, in viziunea lui, era o „epurare” a societatii romanesti.

Acest fapt necesita injghebarea unei adevarate mari industrii penitenciare capabila sa absoarba si sa anihileze sute de mii, poate milioane de adversari si sa-i reduca la tacere pe cei inca nearestati.

Trebuia organizata o presa agitatorie fidela, o justitie aservita, un cod de lefi inspirate din „tezaurul de legiuiri al oranduirii socialiste”, apoi case conspirative, lagare, colonii de munca si penitenciare. Era necesar cazarmament, ateliere de lucru, aprovizionare cu alimente, un corp medical. Si oameni.

De la simplii provocatori si denuntatori, oameni de filaj, anchetatori si batausi fara scrupule, pana la aparatul de paza si ordine in unitatile penitenciare.

Si… odata schimbata conditia juridica a victimei, viata in detentie punea cu acuitate problema supravietuirii, solicitand in intimitatea fiecaruia dintre prizonieri declansarea unor resorturi care sa-i asigure acea supravietuire.

Daca, prin traditie, ratiunea primara a institutiei penitenciare era aceea de reeducare, de reciclare a prizonierului, pentru a-l face inofensiv si loial la data intoarcerii lui in societate, detinutul din inchisorile comuniste trebuia sa navigheze atent si fara ragaz prin meandrele unei institutii ostile si al carui ultim scop era dezumanizarea, anihilarea adversarului rapus.

In realizarea acestui scop, administratia comunista nu se sprijinea numai pe un regulament dur si pe corpul de paza cu puteri de viata si moarte, ci si pe un contingent de denuntatori recrutat din insasi masa detinutilor.

=

Notele care urmeaza vor sa se constituie intr-o introducere la studiul psihologiei acestui tip de detinut, a carui activitate a fost intotdeauna aducatoare de suferinta si intotdeauna privita cu dispretul cuvenit de catre ceilalti condamnati.

Trebuie mentionat de la inceput ca nu vor fi luate in discutie acum „caderile” din locurile unde s-a actionat in mod bestial, dupa modelul makarenko-nicolski, si unde au intrat in actiune alte resorturi ale fiintei umane, supusa unor procedee de o duritate nemaiintalnita, neexperimentata in alte tari.

Vor fi analizate conditiile care au generat contingentele de delatori si mecanismele sufletesti care au determinat aparitia si proliferarea lor din acele penitenciare de executie in care viata se scurgea mizera, grea, neagra, de azi pe maine, insa fara sa depaseasca anumite limite previzibile de duritate.

Aceste conditii se impart in mod simplificat in: conditii obiective, subiective si factori favorizanti ai caderii.

A. Conditii obiective: presiunea mare, continua si prelungita exercitata de factorul represiv asupra prizonierilor sai.

Stiindu-se tutelata si avand mandat in alb din partea puterii straine care o adusese la guvernare, forta opresoare comunista – odata instalata republica si desfiintate partidele politice traditionale – a actionat cu forta de soc. O forta de amploare care a depasit chiar capacitatea cadrelor de ancheta, a efectivului necesar si specializat pentru anchetarea arestatilor.

Frecventa proceselor care trebuiau rezolvate expeditiv, densitatea mare a loturilor si condamnarile mari au gasit, se poate spune, nepregatite insesi administratiile penitenciarelor care trebuiau sa absoarba, sa cazeze si cat de cat sa asigure subzistenta unui mare numar de detinuti.

Conduita anchetatorilor, desfasurarea proceselor si aspectul de improvizatie grabita care sfida orice urma de omenie a administratiei din inchisori, arata ca ei insisi erau depasiti, si ca numai o presiune psihologica puternica ne-ar fi anihilat pe noi si le-ar fi dat lor o anumita „liniste”.

De aceea viata unui arestat, apoi cea a unui condamnat nu insemna pentru ei nici cat cea a unei vietati daunatoare. Fiecare detinut a fost martor la nenumarate momente de tortura, mergand pana la uciderea prizonierului, pentru care anchetatorul nu dadea nimanui vreo socoteala.

Aceasta presiune mare facuta asupra unor oameni in general structurati pe liniile mari ale omeniei si respectului, specific romanesti si crestine, trebuia sa fie si continua.

Nici un moment de ragaz, nici un contact cu familia, nici o veste de la ai tai, contrar tuturor prevederilor din legislatiile internationale, nimic ce ar fi putut insenina orizontul miilor, milioanelor de ani „daruiti” de Pantiusa, Pauker, Teoharie Georgescu, Nicolski, Dulgheru si Sepeanu. Pe parcursul a aproape douazeci de ani, chinga nu a slabit o clipa.

Nu se ingrosa arpacasul, nu se bagau saltele in celule, nu se mergea la aer sau la doctor ca sa nu se lase impresia ca regimul a slabit si sa infloreasca speranta unei probabile eliberari in inimile sutelor de mii de intemnitati.

Zi si noapte socurile de intimidare perfect dozate si care erau destinate sa determine infarcte si nevroze, zi si noapte, gandite la centru, inasprite inca de brutele care se angajasera sa le puna in aplicare, ele, aceste socuri continui, urmareau dezumanizarea, anihilarea, moartea noastra.

Si, in urma unui infam contract pe baza caruia fuseseram vanduti rusilor, aceasta presiune mare si continua a fost si prelungita. Fusesera pacaliti pana si cei mai versati dintre vechii nostri politicieni, unsi si ei cu multe alifii tranzactioniste. Fusesera amagiti nenumarati oameni marunti care isi descopereau acum disponibilitati de lupta si jertfa, crezand ca „treaba” va dura putin.

Acest fapt ii si aruncase in adevarate aventuri, in incropirea unor asa-zise organizatii anticomuniste, numarand cativa membri, care visau vremuri mai bune pentru ei si tara lor.

Unii dintre detinuti, care intuisera abominabila tranzactie de la Yalta si Teheran si se pregatisera pentru o „iarna lunga”, afisau chiar un oarecare calm care ii irita pe cei mai nerabdatori ce gandeau la scadenta mai apropiata a calvarului lor.

Prelungita pe 5, pe 10, pe 20 de ani, detentia in conditiile amintite mai inainte (durata la care nu sperau nici chiar unii din calaii nostri mai mari sau mai mici) ii punea pe multi in situatia de a-si reevalua adeziunea la principiile pentru care isi riscasera libertatea, ba chiar si valabilitatea acelor principii era pusa in discutie.

In plus, nenumarate au fost cazurile in care, la expirarea anilor de condamnare, se aplicau asa zisele pedepse „administrative”, adica alti 1-5 ani de detentie, fara macar un simulacru de proces, incat nesiguranta eliberarii contribuia si ea la prelungirea starii de tensiune, de natura sa zdruncine rezistenta fizica si psihica a detinutului.

Pe parcurs, privarea de orice drept (recunoscut in alte parti prizonierului politic) facea ca anii sa treaca greu, inregistrati cu acuitatea in mintea noastra, in sangele nostru, fiecare zi avand ponderea ei de mizerie, de incertitudine. Cuantumul pedepselor era colosal si in mod flagrant disproportionat cu fapta comisa.

Nu de putine ori simpla aflare a anilor „primiti” paraliza multe rezistente, multe energii, producea adevarate cataclisme interioare si ii punea pe multi in situatia de a-si reevalua adeziunea la principiile pentru care isi riscasera libertatea, ba chiar si valabilitatea acestor principii. Era mai ales cazul celor mai varstnici, care nu-si mai vedeau indepartata eliberare.

Tarani simpli care se opusesera colectivizarii, macedoneni care ascunsesera monede de aur ori preoti si invatatori – luminatori de sate –, in sfarsit, muncitori simpli si tineri elevi sau studenti aflati la inceput de viata primeau pedepse egale cu ale celor mai redutabili si notorii adversari, sefi de organizatii ori de loturi.

Efectul acestui nivel ridicat al anilor de pedeapsa asupra unor oameni care pana atunci respirasera aerul curat al unei libertati firesti, acest efect era si el dezastruos.

Iata, relativ sumar expuse, unele dintre conditiile obiective care lasau poarta deschisa pentru recrutarea viitorilor delatori.

B. Cauze subiective:

a) predispozitia anterioara la compromisuri;

b) dispozitia capatata dupa arestare si dezvoltata in conditii de detentie.

a) Predispozitii anterioare pentru compromisuri cuprinde acea categorie de detinuti care acceptasera inca de dinainte in viata lor de a face diferite tranzactii cu propria lor constiinta. Uneori, inca de pe bancile scolii. Erau „periutele”, colegii fara sira spinarii, care stiau intotdeauna sa cada in picioare, sa le fie bine, indiferent cum i-ar fi privit cei din jur.

Mai tarziu, la serviciu sau in armata, erau zbiri cu inferiorii si slugi preaplecate superiorilor. In viata de familie, la fel, faceau caz de un pragmatism rau inteles si rau aplicat, ducand inainte prin avatarurile vietii o corabie care trosnea din toate incheieturile.

b) Un instinct de conservare primar si exacerbat care-i facea sa adopte o conduita morala proprie numai lor si care era, de fapt, expresia alterarii unui etos romanesc ce, departandu-se de acel „eu imi apar saracia si nevoile si neamul” sau „n-avem osti, insa...”, esuase in formulari levantine, mercantiliste, utilitariste la extrem.

Iata cateva: „Nu-s vremurile sub om, ci bietul om sub vremi” sau „Frate-frate, dar branza-i pe bani” sau „Fa-te frate cu Dracu’ pana treci lacul” sau „Zi-i ca el si fa ca tine” sau „Ce ti-e scris, in frunte ti-e pus” sau „Decat sa planga mama, mai bine sa planga ma-sa” sau, in sfarsit, „Mai aproape mi-e camasa, decat haina”.

Nici urma de dragoste, de spirit de jertfa, de intr-ajutorare, de caritate, de renuntare. Fizionomia morala astfel alterata, constituia un teren psihic de nisipuri miscatoare care astepta doar o solicitare mai pronuntata ca sa-l transforme pe „purtator” in delator.

Constiinta unei anumite superioritati pe plan social, intelectual sau chiar fizic il facea sa se izoleze de ceilalti, care ii apareau ca niste oameni neinsemnati ce puteau fi exploatati sau chiar sacrificati.

Pe acest fond sufletesc apareau dupa arestare: un individualism mai vechi sau dezvoltat acum pe principiul lui „Scapa cine poate” sau „Daca esti intre lupi, latra si tu ca ei, ca sa traiesti”.

Morala lui „homo homini lupus”, despre care unii aflau ca teorie etica abia acum, avea pentru ei valoarea unei adevarate revelatii al carei adevar li se impunea, la care aderau si cu care incepeau sa opereze.

Considerarea ca ceea ce fac nu e rau sau chiar asa de rau, ca expresie al aceluiasi compromis moral, ii facea sa nu se gandeasca la consecintele actului lor sau sa minimalizeze consecintele.

Acest compromis insinuat subtil si cu perversitate in constiinta lor era deseori inceputul caderii pe un tobogan imoral al carui capat nu mai putea fi macar intrezarit.

Cautarea si gasirea unor „modele” ilustre pentru care inainte avusesera deosebita consideratie si pe care ii descopereau acum in ipostaze negative. Acest lucru le conferea parca un sentiment de tutela, ii legitima, le dadea impresia de confrerie, de faptul ca nu erau ei singurii sau primii sau cei mai rai dintre cazuti.

„Au mai facut si altii, si inca mai mari”, se invoca drept penibila scuza in fata unui act de capitulare.

Trecerea timpului; aceasta trecere a ani si ani in aceleasi conditii mizere de recluziune dura parea ca da o valabilitate regimului opresor si tezelor lui, implicit doctrinei lui politice, si de aici distantarea de principiile morale ale demnitatii si onoarei, care pareau acum contrazise de aceasta trecere a timpului in favoarea administratiei.

Era suficienta o veste rea de acasa (in puscarie nu vin vesti bune niciodata) sau amintirea propriei comportari lase la ancheta, in comparatie cu ceea ce auzeau de la alti colegi detinuti care fusesera demni si curajosi, in ciuda torturilor.

In sfarsit, pozitia de dizident mai vechi sau mai nou in cadrul organizatiei din care facuse parte si care se mentinea vie in constiinta destul de framantata.

La urma, dar nu de neglijat, erau si disensiunile de origine confesionala, cu stiutele si dureroasele proiectari centrifuge care creau premizele unor divorturi acute ce deschideau si ele usile nefaste ale delatiunii.

Acestea erau conditii subiective care, izolat sau insumate, realizau drumul spre cadere.

dr. Nicolae Nicolau

- va urma -