La cine scrii, domne? (de Dorin Tudoran)

de Dorin Tudoran     Jurnalul National
Vineri, 7 octombrie 2005, 0:00


Ma aflu in gradina unui restaurant bucurestean. Un prieten tine mortis sa-mi prezinte un posibil investitor, om doldora de bani, gata sa finanteze un ziar "ca lumea". Ne cantarim reciproc pe sub ramele ochelarilor de soare. Spre finalul mesei, invartind coniacul in paharul bulbucat, ma intreaba scurt "La cine scrii, domne?".

"La nimeni", raspund. Raspunsul il amuza. Ma amuza amuzamentul sau. Deschide o mapa asezata tacticos pe masa. "Pai, uite aici articolele dumitale din…" "Oh", spun, "vroiati sa ma intrebati unde scriu." Prietenul meu, intermediarul intalnirii, diplomat din nascare, da s-o dreaga "Ei, chestiune de semantica". "Da", zic eu. "Stati putin", replica potentialul patron de gazeta. "Lasati chestia asta cu semantica."

Cum semantica mi se pare o chestie buna, eu unul nu o las si incep sa-i explic celui pe cale de a deveni un Rupert Murdoch al romanilor ca mai interesant ar fi sa ne intrebam pentru cine scriem, cui ne adresam, adica. "Vrei sa spui ca Cutare nu-ti spune ce si cum sa scrii?", mi-o taie preopinentul.

"Exact." "E un prost." "Dimpotriva, e destept." "Pai, daca vreau, eu pot sa fiu si mai destept." "Da?" "Da. Nici eu nu o sa spun oamenilor ce si cum sa scrie. O sa-ti spun dumitale si dumneata le spui lor, ca doar esti directorul ziarului." "Care ziar?" "Ziarul meu. Ii dam drumul in trei luni." "Fara mine." Rade.

"Bine. Cat iei pe articol acum? Eu iti dau dublu. Chiar triplu, daca e nevoie." "Nu e nevoie, e doar imposibil." "Zi, domne. Nu ma tocmesc. Cat iei acum?" "Nimic. Scriu de placere." E prima oara intr-un ceas de vorba cand il simt pierdut. E prima oara in viata lui cand nu poate da dublu, triplu "daca e nevoie". Si pentru asta nu ma va ierta vreodata.

Imi aduc aminte de acest episod la o sticla de Herradura Añejo, pe terasa unui restaurant din Coyoacan – nu departe de Casa Azul, cuibul Fridei Kahlo si a lui Diego Rivera – unde prietenul meu Carlos F. tocmai imi descifreaza razboiul de presa dintre sustinatorii si detractorii controversatului primar al capitalei mexicane.

Intors la hotel, imi iau posta electronica si ma amuz citind un articol trimis din Bucuresti. Un gazetar zglobiu scrie in bascalie despre alt gazetar zglobiu, acuzandu-l ca "scrie la Cutare". Ma intreb cat de repede va veni replica "Tocmai el vorbeste, care scrie la Cutare…". Abia ajuns in Washington, gasesc replica atat de previzibila in alta transa de mesaje electronice.

Romanii se casapesc reciproc pe ce nu au – bani. Se casapesc si pe ce au – bani. Intre timp, presa scrisa, vazuta si auzita a incaput pe mainile celor ce au facut bani frumosi, aiuritor de multi bani. Si intr-o tara foarte saraca, dar garnista cu o trupa de miliardari – azi in lei, maine in euro si dolari – perceptia este ca toti banii frumosi se fac urat.

Asa ca, oriunde scrii astazi, oriunde apari pe sticla si orice microfon rontai, nu poti scapa de colierul suspiciunilor ce ti se atarna de gat.

Ciudad de Mexico (Distrito Federal). Ma uit pe geamul hotelului de cinci stele. In spate se afla fostul sat olimpic. Inchid ochii si le revad pe Lia Manoliu (58,28 m) si Viorica Viscopoleanu (6,28 m) castigand aurul in ’68.

Si-l mai vad pe Bob Beamon plutind si amutind planeta pret de 8,90 m! Ma revad citind cronicile sportive ale unor Petre Gatu, Ioan Chirila, Emanuel Valeriu ori Radu Urziceanu. Dar mi-e imposibil sa ma imaginez cu aproape patru decenii in urma, terminand o alta tableta semnata Radu Cosasu, punand mana pe telefon si stropsindu-ma la autorul ei "La cine scrii, nea Relu?". Eram fericit sa-l citesc. Sunt si azi. Oriunde ar scrie.

Unii cred ca libertatea a complicat viata multora. Eu cred ca prostia.



















78 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Sâmbătă