mai trecut o zi. Mai avem insa, in fata, 356 de zile. Timp in care asteptam mai mult intamplari producatoare de valori adaugate si mai putin confruntari intre Guvern si CSM. Urmate de dezbateri publice tensionate, care sa tina treaza atentia intregii tari.

Fara indoiala ca tensiunile de la noi, din cabinetele puterii, sunt starnite si de mesajele repetate ce vin de la Bruxelles. Mesaje in care Guvernului de la Bucuresti i se reproseaza obsedant ca nici un rechin nu a fost pedepsit pentru coruptie, pana acum, fiind tarata doar plevusca prin tribunale.

Ca reprosul e intemeiat o stim cu totii. Dar nu e mai putin intemeiata nici teama autoritatilor de la Bucuresti ca nu vor reusi, pana la raportul Comisiei Europene din 17 mai, sa aduca dupa gratii cativa mari corupti, respectand totodata normele de drept. Sub acest aspecte, presiunile facute de Bruxelles mi se par exagerate. Cum sa faci in aproape cinci luni ce n-a fost posibil in 16 ani?

Ma tem ca, in privinta raportului rechini - plevusca, avem o problema si in plan economic. O problema prea putin discutata pana acum. Legata de investitii.

Traim un moment important al istoriei Romaniei si nu avem dreptul sa ratam clipa. Invitarea tarii noastre la masa negocierilor cu Uniunea Europeana, in vederea integrarii in 2007, s-a sprijinit in buna masura pe viziuni politice, dar criteriile economice au ramas in picioare.

Interesele politice europene, pe termen lung, ne-au dat nu doar o sansa, ci au situat societatea romaneasca si in fata unei uriase raspunderi. Pregatirea economiei noastre pentru a face fata presiunilor competitive din Piata Comuna este cea dintai urgenta.

Nici un detaliu nu poate fi scapat din vedere fara a risca enorm. Un adevar de care ne-am convins atat in 2004, cat si in 2005, cand pripeala in gestionarea unor tensiuni ivite intre autoritatile romane si Parlamentul European ne-a pro-vocat mari necazuri. Dar dincolo de nenumaratele puncte nevralgice, justitie, politie, adoptii, problema cardinala este timpul economiei.

Nu mai avem timp, in economie, sa ne grabim incet. Suntem fortati de imprejurari sa ne grabim... repede.

Vremea pentru o succesiune fireasca a etapelor reformei economice s-a epuizat. Avem nevoie, imediat, de mecanisme de piata specifice unor actiuni in forta. Numai asa intreprinderile romanesti, indeosebi cele ale statului vor deveni, repede, unitati producatoare de profit. Si vor alimenta cu fonduri intreaga societate, incepand cu spitalele si scolile.

Acum, multe dintre ele ñ ale statului mai ales, dar si unele private - sunt unitati de asistenta sociala, in care sunt platite salarii neacoperite cu productivitate si sunt produse pagube tot mai greu de acoperit de la buget sau prin cifre de afaceri rezultate din preturi umflate artificial.

Efectele dramatice ale acestei realitati, ce lovesc intreaga economie si intreaga societate, sunt inflatia inca mare, chiar daca mult mai calma decat altadata, dobanzile inalte, deficitele impovaratoare. O capcana din care vom scapa greu daca vor interveni alte amanari. Criza de timp e avansta. Asa ca nu va putea fi evitata atacarea de urgenta a restructurarii: etapa cea mai dura si cea mai grea.

Pentru ca nu vor putea fi evitate cinci momente fierbinti: 1) trecerea la adevarul schemelor de personal; 2) aducerea la normalitate a costurilor de fabricatie; 3) adoptarea unor masuri care sa determine mai multa munca, mai multa competenta si concurenta la sange; 4) adevarul eficientei, prin eliminarea incompetentei, a risipei si prin triumful competitivitatii; 5) adevarul rentabilitatii, prin

punerea semnului egal nu pur si simplu intre salarii si munca, raport adeseori nesemnificativ, ci intre salarii si recunoasterea muncii de catre piata.

Li s-a intamplat si altora, e posibil sa ni se intample si noua: in Uniunea Europeana, intreprinderile si companiile ce-si permit luxul sa fie nerentabile ajung repede la faliment. Fiindca, nici teoretic si nici practic, nu vor mai putea sa oblige populatia si societatile comerciale competitive, asa cum au facut ani la rand, sa le accepte indolenta, nepriceperea si risipa.

Caci nu va mai merge cu... „Las ca merge si asa !" Cum a mers atatia ani. Si in plus, cerandu-i intregii societati sa-i alunge de pe piata pe investitorii straini, sa impiedice concurenta, sa le accepte schemele incarcate, risipa, delasarea...

Avem de ales. Schimbam repede tabla de valori si punem intr-o ecuatie noua, mai apropiata de cerintele eficientei, proprietatea, munca, productia, venitul si consumul. Toate intr-un cadru de mobilitate a oamenilor, a sistemelor de productie, a actiunilor de producere si comercializare a bunurilor si serviciilor pe care numai o piata functionala il poate oferi.

Daca vrem sa prindem trenul din ianuarie 2007... Sau nu schimbam nimic, acceptand in continuare valori cu capul in jos, miscandu-ne incet pe drumul cunoscut, ce nu duce nicaieri: fara concurenta dura, fara revitalizari, fara necesara renuntare la egalitarismul somnolent.

Dar prea putine schimbari vor fi posibile fara o intensificare a investitiilor in productie. Necazul e ca investesc in fabrici prea putini „rechini"; cu deosebire investeste „plevusca": mici oameni de afaceri cu putini bani si cu putine idei.

Atentie insa: urmatorul tren nu va veni repede. Iar ratarea sansei ar marca dureros atat prezentul, cat si viitorul.