Eugen Lovinescu povesteste o scena caraghioasa petrecuta pe la 1900, cind un venerabil scriitor ajuns intr-o functie publica aluneca intr-o iarna pe ghetus, in fata Senatului si, in clipa in care doi tirgoveti aflati intimplator prin preajma se reped sa-l ajute, magistrul, oripilat de neasteptatul contact cu vulgul, le striga plin de morga: „Luati mina de pe autoritate!"

Pe vremea lui nea’ Nicu, cine indraznea sa calce perimetrul din cartierul Primaverii sau sa faca un pas in plus pe gazonul din fata CC-ului era mingiiat de civilii ingeri pazitori ai idolilor din Scornicesti, pe care nimeni n-avea voie sa-i pipaie.

Putem pune noi azi mina pe autoritate, sau, ca niste cuminti vizitatori ai muzeului Antipa, trebuie sa ne holbam de la distanta la recipientele in care sint murati ministrii orbi, muti si surzi ai guvernului Tariceanu?!

Am fost surprins sa vad un imberb islamist al condeiului dindu-se de ceasul mortii la televizor ca ghiaurul Dinu Patriciu a indraznit, ziua-n amiaza mare, sa intre pe usa fortaretei in care era inchisa porumbita Justitiei si sa stea de vorba cu ea fara feregea, in loc sa se tirasca prin catacombele Bucurestilor si sa se strecoare ca un lepros la umbra zidurilor.

Colac peste pupaza pesedista, sari si sfinta sfintelor, ca pe vremea lui Nastase nu s-ar fi putut intimpla asa ceva, caci aia nu erau prosti sa se intilneasca altundeva decit in parcarea din dosul Guvernului.

Daca Dinu Patriciu n-ar fi fost fondatorul partidului liberal al lui Tariceanu, ci doar un amarit de rege Cioaba al petrolului romanesc, sosit cu rogojina aprinsa in cap ca sa se plinga ca-i haituit de trei ani de zile de caralii si ca serviciile secrete lucreaza pe sestache la biografia sa romantata, nimeni nu s-ar fi mirat ca e primit in audienta la palat.

Cum sa te intilnesti insa cu un vechi prieten alaturi de care ai mincat piine liberala, la el la servici si fara bilet de voie, in loc sa te plingi la interfon ca te doare capul sau sa comunici cu el prin interpusi si sa-i lasi mesaje englezesti intr-o piatra gaurita din pavajul pietei Victoriei.

In Belarus, in Kirgizstan sau la Moscova, la ordinul unui politruc, orice om de afaceri poate fi saltat ca o gaina de pe oua fara ca nimeni sa cricneasca.

Nu insa si in Europa Occidentala, unde elita politica e, vrind nevrind, purtatoarea de mesaje a celor ce asigura locuri de munca si stabilitatea corabiei sociale, de aceea nici un oligarh londonez nu imbatrineste la usa lui Tony Blair, avind cu totii dublura cheii de la Downing Street nr.10.

Iata insa ca ceea ce e cit se poate de normal in alte parti devine periculos pe meleagurile noastre.

Iar, daca ne-ar lovi fandacsia ideilor lui Camil Petrescu, firesc ar fi ca toti membrii guvernului Tariceanu s-o zbugheasca pe scari, in frunte cu ministresa Justitiei, la aparitia dulcelui si cercetatului vicepremier umanist in sala de sedinte.

Sa nu-mi spuneti ca cine suporta sa stea citeva ore pe zi la aceeasi masa cu George Copos are greturi si varsaturi dupa o jumatate de ora de dialog cu Dinu Patriciu, caci atunci si formatia de coarde a Senatului, de sub bagheta dirijorului Adrian Nastase, ar trebui sa se autodizolve pe muzica funebra.

Desi un indemn biblic zice ca, daca intilnesti boul vrajmasului tau ratacind pe drum, bine ar fi sa-l iei de funie si sa i-l aduci acasa, nimeni nu prea indrazneste sa faca acest lucru pentru ca prin partile noastre rasaritene e mai sanatos sa nu te intilnesti nici cu boul, nici cu stapinul lui – ca se interpreteaza.