In Romania, traducatorii literari sint o specie tot mai periclitata. Doar vocatia ii tine in viata, sumele pe care le cistiga din traduceri fiind nesemnificative. Sansa lor este ca s-au obisnuit sa cumuleze functii, in mare parte fiind sau universitari, sau scriitori.
Cel mai adesea, plata pentru serviciile lor e nesigura: unele edituri platesc traducatorul la aparitia cartii, iar aceasta se poate amina in functie de planurile editoriale. Prin contract, drepturile de traducator se cedeaza editurii pe o perioada de trei, cinci sau sapte ani. Te alegi cu citeva exemplare gratis si ai parte de reduceri la cartile scoase de editura in cauza.
La o reeditare a volumului, traducatorul primeste o noua suma de bani, dar mai mica. Legat de tarif, editurile prefera sa pastreze tacerea.
Conform celor din bransa care nu vor sa isi decline identitatea, un traducator e platit in medie cu aproximativ doi euro pe pagina. La limbi exotice sau clasice, tariful poate ajunge pina la trei euro pe pagina, in contrast cu pretul din UE, de 16 euro raportati la aceeasi unitate.
Prestigiu si vizibilitate
„Ca traducator de carte esti o creatura anonima. «Recunoasterea» vine mai ales cind traduci prost", afirma Radu Paraschivescu, traducator de David Lodge, Salman Rushdie, John Steinbeck, dar si activind in multe alte domenii.
Irina Mavrodin, care i-a adus in peisajul cultural romanesc pe Proust, Flaubert sau pe Albert Cohen, constata ca „exista in Romania numeroase edituri care nu pun numele traducatorului decit pe pagina a doua verso a cartii. In Franta, apare pe coperta. Singura editura din Romania care procedeaza asa este «Est»".
„Eu am tradus numeroase piese de teatru. Or, in acest mediu, invizibilitatea traducatorului e maxima, numele sau nu apare pe afis, eventual pe programul de sala", completeaza Antoaneta Ralian, una dintre cele mai respectate traducatoare din engleza, cu 50 de ani in breasla si peste 100 de titluri la activ.
George Volceanov, traducator din engleza si maghiara, vede prestigiul breslei ca „importat" in Romania. „Recunoasterea vine din afara, sub forma de granturi, burse si invitatii la case de traduceri.
Sporadic, institutele noastre culturale din alte tari organizeaza lansari si invita traducatorii, dar nu subventioneaza astfel de deplasari." Si Stefania Mincu e de aceeasi parte a baricadei: „Ca traducatoare a integralei Vattimo, sint mai respectata in Italia decit in Romania".
Banii vorbesc
„Traducerile sint platite mizerabil", constata Sorin Marculescu, traducatorul unor nume sonore precum Cervantes sau Ortega y Gasset. „Raportul intre minimumul occidental si maximumul romanesc al platii e de cel putin 10 la 1", precizeaza el.
Sotii Iuliana si Florin Oprina, traducatorii lui Ryu si Haruki Murakami, afirma la unison ca „ traduceri literare nu credem ca face nimeni in Romania pentru bani". Radu Paraschivescu e de acord: „Ca traducator, traiesti la limita ascezei. Mie, unul, banii din traduceri literare imi acopera cam 20% din venitul lunar".
Bogdan Ghiu, specialist in a traduce eseisti precum Foucault si Derrida, dar si autorul transpunerii in romana a jurnalului lui Baudelaire, relateaza cum isi negocia tariful cind s-a apucat de meserie, pe la inceputul anilor ’90: „Mi s-a oferit o plata in rate, si, la schimb, le-am propus sa dau textul in foileton".
Paradoxul occidental
Irina Mavrodin se raliaza acestor voci, afirmind ca „traducerea textelor literare este o profesie vocationala, din ea rezultind doar salariul minim pe economie. Platile sint nesigure, editurile platesc cind pot". Ea vede o posibila rezolvare a acestei probleme intr-o asociere de tip sindical a traducatorilor, dupa modelul francez.
Sorin Marculescu descrie un paradox pecuniar al breslei din afara Romaniei: „In Occident, un prozator poate lua o suma simbolica pe un roman, dar traducatorul caruia i se comanda transpunerea acelei carti isi incaseaza drepturile imediat, indiferent de cit de bine se vinde volumul".
Ilustrind o situatie financiara similara, Bogdan Ghiu il invoca pe Alain Paruit, cel mai cunoscut traducator din romana in franceza. „Chit ca e vorba de o literatura de nisa ca a noastra, el traieste din traducerea ei.
Si-a permis chiar sa traduca pe gratis volumul meu de versuri si sa mi-l ofere, cu toate ca nu era pe lista de publicatii a nici unei edituri." Uneori, plata mica indeparteaza aspirantii de aceasta profesie.
„Numarul traducatorilor din polona e din ce in ce mai mic", declara Constantin Geambasu, cel responsabil pentru „importul" in Romania al unor scriitori ca Olga Tokarczuk, Czeslaw Milosz sau Stanislaw Lem. Tot el observa ca „tariful nu creste din cauza raritatii limbii, trebuie negociat foarte strins".
Lipsuri & compensatii
Activitatea traducatorilor se face adesea fara manuale. „In timpul transpunerii in romana, devenim si teoreticieni ai propriului act al traducerii. Este o mare lipsa a noastra faptul ca nu avem lucrari de specialitate in domeniul traducerii", opineaza Stefania Mincu. O alta dificultate o prezinta textele deja traduse, dar traduse prost.
In aceasta sfera, Bogdan Ghiu plaseaza eseurile lui Montaigne care suna „de parca ar fi scrise de Neculce, nu de Montaigne". Tot el priveste cu detasare evolutia traducerilor pe tarim mioritic: „Nici in interbelic nu s-a facut prea mult, nici acum nu prea se gaseste timp pentru recuperari. Traducerile trebuie sa fie contemporane, sa tina pasul cu ce se intimpla acum in cultura.
Pentru ca o cultura se hraneste din traduceri". Iuliana si Florin Oprina semnaleaza alte transpuneri in romana deficiente de pe vremea comunismului. Atunci „au aparut si multe traduse la mina a doua, respectiv din alte limbi decit japoneza. Ne vine in minte Kawabata cu «Kyoto», care a fost tradusa din germana".
Pe de alta parte, traducatorii din polona au venit cu o strategie in aceasta privinta.
„S-au urmarit constant trei directii: de retraducere a unor carti deja existente in romana, dar din franceza sau germana, de recuperare a clasicilor netradusi, plus aducerea prozei contemporane in peisajul romanesc", afirma Constantin Geambasu.
0
0
