Ratarea Premiului Nobel (mai ales a aceluia pentru literatura) este una dintre piesele de rezistenta din patrimoniul lamentatiei nationale. Vizita in Romania a lui Kjell Espmark, presedinte al Comitetului Nobel pentru Literatura (pina in 2005; membru, in prezent), a readus pe scena corul de tinguiri, lacrimi si suspine.

Chiar ne lipseste un Premiu Nobel pentru Literatura? Raspunsul realist este acesta: „Mda”, dar nicidecum „da” cu gura plina. De ce ne-ar prinde bine o asemenea distinctie? Sa nu ne grabim sa spunem ca Premiul Nobel ar tulbura imaginea clara de provincial pe care o are cultura romana, pentru ca nu ar fi adevarat.

Acordarea acestui premiu in anii precedenti unor scriitori din tari exotice nu a scos din obscuritate tarile de care apartin acestia; cel mult a inzecit sau a insutit tirajele cartilor acestora si le-a rotunjit conturile.

Ar fi bine sa avem un asemenea premiu - mai ales acum sau in viitorul imediat -, pentru ca asta ar inseamna ca, institutional, vom fi invatat cite ceva important despre cum merg lucrurile pe piata culturala occidentala.

Cu alte cuvinte, o asemenea distinctie ar insemna ca vom fi invatat ca valoarea pe care o reclama Premiul Nobel spre a o omologa si a o glorifica nu se impune de la sine, ci trebuie sa parcurga mai multe niveluri de marketizare.

In acest sens, e bine sa reflectam la ceea ce a spus, in cadrul conferintei sale, Kjell Espmark vizavi de lenea romanilor de a face ceva pentru a fi aureolati cu mult rivnitul premiu si mai ales referitor la ineficienta birocratica - institutionala.

Pe de alta parte, exista si neplaceri de diverse grade pe care le-ar provoca dobindirea Premiului Nobel, mai ales a aceluia pentru literatura. Daca am lua unul, ar trebui, de pilda, sa mai asteptam ani buni pentru a mai primi altul, fiindca distinctia cu pricina se acorda nu numai pentru valoare artistica in sine, ci si pentru apartenenta geografica. Insa, chiar si fara sa il fi luat pina acum, Nobelul e greu de obtinut.

Exagerind putin, dar numai putin, ar trebui spus neaparat ca, dat fiind (si constat de la an la an) stingismul celor care decid acest premiu, sansele Romaniei de a „prinde” loc in fruntea listei s-ar diminua drastic; nu prea avem, acum, scriitori de mare valoare care sa fie antiamericani, impotriva interventiei in Irak, ecologisti, neomaoisti sau chiar intimi ai unor dictatori.

Mircea Cartarescu, unul dintre putinii, rarisimi de fapt, scriitori de la noi care isi prepara cariera dupa retete occidentale, are, din acest punct de vedere, un handicap.

Sa nu disperam insa si sa ne uitam cu maxima atentie si incredere la apoliticul (in sens real, nu in acela, deturnat si toxic, cultivat de Eugen Simion!) Andrei Codrescu, un scriitor colosal care, folosesc un loc comun ca sa ma fac mai bine inteles, respira si maninca literatura.

De acord: ratarea, pina acum, a Premiului Nobel a ajuns sa fie o rana nationala, dar atitudinea fata de aceasta situatie nu este cea mai profitabila. Intii, ca ratarea nu e o fatalitate. Pe de alta parte, si acest aspect este cel mai important, a gindi chestiunea Nobelului in termeni nationali este o piedica majora.

Un Premiu Nobel nu scoate Romania din inadecvare, din ineficienta si mediocritatea institutionala, nici din provincia culturala in care, din varii motive, se gaseste acum. Patetismul cu care este invocat premiul care se acorda in capitala Suediei a fost, este si va continua sa fie indiciul cu care ne vom masura dorinta de adecvare la lumea pe care o rivnim, cea occidentala.

Cu cit ne vom lamenta mai mult ca nu avem Nobel (pentru literatura mai ales, repet), cu atit vom fi mai departe de el. Cu cit vom construi mai pragmatic drumul catre acesta si cu cit vom invata mai bine si vom respecta „regulile de circulatie” catre aceasta distinctie, cu atit ne va fi mai aproape. Dar, chiar daca il vom lua vreodata, Premiul Nobel nu va fi mai mult decit un premiu. In nici un caz, Mesia.