Orice discutie despre Constitutie ascunde un gind subversiv: clarificarea istoriei si prestabilirea viitorului. Cineva incearca sa faca din Constitutie oglinda si permisul de conducere ale unei realitati incheiate.

Cei care aduc, in acest fel, vorba despre Constitutie sint cistigatorii vremurilor imediat precedente: oamenii care au facut sau au fortat istoria. In varianta democratica, aceasta presiune vine de la un grup larg care a izbutit, mai intii, sa impuna etica drepturilor egale. In Romania anului 2007, grupul cistigator e restrins si profund reactionar.

Organizat in jurul FSN, acest grup a simulat o revolutie si a creat, din spatele unei minoritati conspirative, o majoritate formidabila, o pseudodemocratie asezata pe captura statului si confirmata periodic prin alegeri dominate de un electorat mentinut la competenta minima. Cum orice Constitutie calca pe urmele unei revolutii, nucleul FSN a fixat aceste raporturi in 1991.

Dupa 16 ani, discutia lansata de PSD nu are nimic de-a face cu incalcarea Constitutiei si are totul de-a face cu rasturnarea intrusului indirjit care a impiedicat netezirea finala a istoriei: Traian Basescu, neasteptatul obstacol-sef de stat, interpus intre partitura si executia valsului oligarhic.

Aventura in care a plonjat PSD e dirijata narod. Fireste. Puternic istoriceste, PSD era condamnat la mizerie intelectuala. Caci marii cistigatori ai istoriei au triumfat facind de petrecanie gindirii. O dictatura nu lasa cadou juristi eminenti. In urma ei ramine, cel mult, cretinismul dur al scolii Iorgovan. Asa a aparut o initiativa de suspendare croita ca un taior aborigen.

Sub aceasta dezordine rusinoasa se ascunde insa o problema insemnata. PSD incearca din rasputeri sa alinieze realitatea istorica si ordinea in stat. Constitutia din 1991, un document vehement de slab, a deschis o epoca. PSD o vrea acum incheiata si prelungita intr-un regim compact. Deplasarea inaugurata in ’89 ar deveni astfel istorie nationala legitima. Incercuirea ar fi deplina.

Lucrurile trebuie intelese in toata ironia lor perversa. Sfirsitul intervalului inaugurat in ’89 nu inseamna prabusirea, ci desavirsirea unei epoci. Premisele fixate atunci la baza noului stat au ajuns la maturitate. Noua Republica a devenit, achizitie cu achizitie, Republica Oligarhica.

Un grup solidar si restrins detine controlul asupra economiei, a mecanismului parlamentar, a mediilor de informare. Lozinci? Continutul lor poate fi tradus in toata gravitatea prin cele trei elemente nenegociabile care dau libertatea sau aservirea unei societati: regimul proprietatii, competenta la vot si constringerea uniforma a legii.

Regimul de proprietate a fost primul fruct sterp al noului stat roman. Insotita de un tsunami litigios fara urmari, situatia a cristalizat dupa modelul clasic al subdezvoltarii: o masa expropriata, identica pina la ultimul rid al fetei, intre Iasi si Calarasi. Sau, odata livrata UE, intre Verona si Barcelona.

La oras, o societate dominata de cash sau de lipsa lui imparte mondenitatea pop, exasperarea intelectualilor si mutenia mohorita a pensionarilor. In locul asteptatei clase de mijloc, s-a intetit o functionarime de firma sau de stat, consumatoare de bunuri, orientata cu fata spre sef si indiferenta politic.

Regimul deschis al proprietatii, prima treapta a democratiei si mare cosmar al oligarhiei, a cazut.

Ca sa contezi in propria lume, trebuie sa ai ceva suficient de al tau. Si trebuie sa stii ca altii nu au drepturi legale speciale acolo unde tu esti pasibil de interdictie, amenda sau de puscarie. Fara un regim al proprietatii deschis si fara geometria rationala a legii, o majoritate sociala tragica a devenit motorul unei situatii fixe, net favorabile raporturilor de dominatie.

Cum? Prin alegeri. Pe ruinele proprietatii si justitiei s-a inaltat, spre propria cadere, alegatorul care nu stie de ce merge la vot. El a dat majoritatile antireformiste ale ultimilor 18 ani. Aceasta realitate a scris istoria Romaniei. Ea e rodul unei revolutii, care a fost din prima clipa o restauratie.

Realitatea istorica romaneasca si pretentiile democratice de care e incarcata Constitutia sint incompatibile. Putem, deci, discuta in voie despre Constitutie. Avem, doar, toata noaptea inainte.