Imi trecuse pe la urechi, zilele trecute, declaratia furioasa a unui inalt ierarh ortodox, care protesta vehement impotriva “umilirii” (conducerii) bisericii cu pricina de catre CNSAS. Mi-am spus, iata lectie de crestinism de tip nou, servita public si cu toata autoritatea necesara: umilinta e pacatoasa, trebuie evitata cu toata grija. Probabil ca mandria e o virtute.
Iar afurisenia la adresa Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii a continuat, pe motiv ca s-ar amesteca nepermis in treaba unei “institutii autonome”.
Sigur, in sine reprosul este netemeinic, caci CNSAS nu are treaba de statutul privat al vreunei persoane si de relatiile din institutiile autonome de acum, ci cu relatiile cu o institutie a trecutului, deloc “autonoma”, numita Securitate, partea armata a unui regim criminal.
Insa, dincolo de asta, aceasta invocare a autonomiei bisericesti are mereu o singura directie; daca implicarea statului are un caracter satisfacator (chestie tradusa in general in bani si influenta lumeasca) atunci autonomia cu pricina este prompt uitata. Probabil ca si duplicitatea e o virtute crestina.
Iar daca in cartea aceea de tip vechi inca nu s-au identificat limpede argumente care sa sustina o astfel de pozitie, cu siguranta ca politicienii contemporani ofera o pilda vie si vesela de duplicitate afisata cu mandrie:
Mai mult, conducind sedinta, liberala Norica Nicolai a declarat dupa vot ca „este un gest pe care cred ca il facem in amintirea fostului Patriarh Teoctist, care ar fi dorit sa inceapa lucrarile, si sper ca succesorul sau va reusi sa le si finalizeze. Cadoul nostru cred ca este mai frumos decit cel pe care se pregateste sa-l faca CNSAS Patriarhiei“.
Norica Nicolai ne-a declarat ca nu vede o problema in adoptarea acestei legi si nici in faptul ca nu se stie cu ce sume va fi angajat Guvernul. „Nu s-au votat sume, ci chestiuni de principiu“, ne-a declarat Nicolai. (Cotidianul)
Sigur ca, din pricina menirii sale, CNSAS nu poate face cadouri frumoase absolut nimanui, spre deosebire de manuitorii bugetului public.
Daca asa stau lucrurile, daca se pot pune efectiv in opozitie cadoul “frumos” (in bani) facut de institutia statului numita Senat cu cadoul “urat” pe care legea ii cere institutiei statului numita CNSAS sa-l faca, atunci poate ca dna Nicolai ar trebui sa propuna desfintarea blestematului acela de Consiliu, si arderea arhivelor acelea pline de rautate, si de adevar pe care,
daca l-am cunoaste, ne-ar pune piedici. Ar fi macar o pozitie coerenta, onesta. Dar onestitatea pare ca este, daca nu un pacat, cel putin o slabiciune de caracter.
Sa trecem peste asta. Sa trecem peste faptul ca aproape-unanimitatea din Senat ilustreaza din nou parabola pepenilor lui Kishon, identitatea ideologica afisata de partidele noastre e doar o aparenta, un fel de impostura, caci e abandonata imediat ce se subiectul devine (sau pare) important din punct de vedere electoral.
Sa trecem si peste discutia separarii dintre biserica si stat, peste discutia despre notiunea inedita de mantuire colectiva pe baza de zidarie, sau a abandonarii neutralitatii religioase a statului (catolicii vor primi si ei un astfel de cadou frumos? sau statul nostru a stabilit ca neamul lor nu se mantuieste?), sa trecem si peste discutia despre caracterul (ne)constitutional al unei astfel de legi.
Sa vorbim doar despre caracterul ei pios, caci mi se pare un caz destul de ciudat de piosenie. Adica e scrisa o pilda despre asta, cea a vaduvei sarace dand doi banuti pentru templu. Si care e mai pioasa decat bogatii care dau sume mari, pentru ca ea da tot ce are, iar ei dau doar din prisosul lor.
Dar nici macar n-au intrat in scala asta descrescatoare a pioseniei cei ce dau pentru templu, nu din ce le prisoseste lor, ci din banii altora. Acestia nu sunt probabil cei bogati, ci (si) cei fatarnici.
