Reportaj HotNews.ro

Sâmbătă, 13 octombrie 2007, 0:00

Ploua mocaneste si e destul de rece. Apa pare sa nu sperie insa pe "aratarile" astea ciudate, imbracate in niste tricouri viu colorate, cu mineci lungi, pantaloni mulati pe corp, cu un rucsacel in spate si purtind in maini bete ca de schi. Chiar daca nu e urma de zapada.

Sunt veseli, zgomotosi si se agita tot timpul. De la frig si de la emotie se pare.

Energia se dezlantuie insa total abia dupa ce se aude cuvintul "start". Aproape o suta de oameni o iau la goana prin ploaie. In centrul Zarnestiului, orasel la vreo 25 de km de Brasov, s-a dat startul la Maratonul Pietrei Craiului.

Alergind

Foto: Stefan Dan

E singura competitie de cros montan din Romania si a ajuns abia la editia a doua. In urma ramin doar zimbetele sceptice si ironice ale celor citiva privitori.

Alerg, deci exist
Am plecat in cursa destul de optimist. Era al treilea meu maraton pe anul acesta, ma simteam relativ bine antrenat si imi propusesem un timp rezonabil. Nu insa intotdeauna socoteala din tirg se potriveste cu cea de acasa...

Pe strazile stirbe din Zarnesti, pline de gropi mari, parca urme ale unui bombardament eficace, se avanseaza rapid in grup compact. Pe trotuare, din cind in cind cite un batrin sau cite o femeie se crucesc de ceea ce vad. Privesc lung si isi vad totusi mai departe de drum.

[c:1:s] Se alearga in ritm sustinut, se iese din oras si se trece pe linga cabana Gura Raului. Citeva gipane si masini curatele, oameni ce se dezmortesc la o cafea. Drumul e acum unul forestier, larg si bine batut. Din cind in cind baltoace in care inca se mai cufunda stropi de ploaie, insa apa din ceruri curge tot mai rar.

Nu peste mult timp va inceta sa ploua ba chiar, la un moment dat, va iesi si un soare zgircit.

Alerg, alergam continuu. O cariera de piatra pe stinga, pe dreapta fintina lui Botorog de unde incepe urcusul spre Cabana Curmatura, locul favorit al majoritatii amatorilor de Crai. Noi insa urmam drumul inainte, care devine tot mai pieptis. Alergatul se transforma treptat intr-un mers in pas alert.

Gafaieli tot mai dese si mai ample, dar nimeni nu se opreste.

Drumul se ingusteaza treptat si se transforma intr-o poteca ce traverseaza satul Magura. Case imprastiate pe dealurile din jur, cu crestele muntelui in apropiere, invaluite in ceata, sub un cer mohorit dar amplu. Citeva vaci ce rumega nedumerite si hamait de caini contrariati. Se alearga fara oprire, doar de asta suntem aici, nu?

Pe creasta, in fine
Casa Folea, La Table, Poiana din Grind. Denumiri ce nu spun nimic unui necunoscator, insa pentru noi repere obligatorii pe drumul ce alterneaza urcusul cu portiunile relativ plane. De aici incolo incepe insa urcusul. Pieptis, spre creasta Pietrei Craiului, la peste 2000 de m altitudine.

Trag de mine cit pot, mai arunc cite o privire in jur, inspre amplul peisaj ce ma inconjoara, si incerc sa ma concentrez exclusiv pe alergare. E greu insa, pentru ca nu am nici bete de tura, care te ajuta destul de mult la urcare. In creasta, bate vintul destul de tare si e rece. Mi-e mai frig decit credeam. Ma tem sa nu fac vreo contractura deoarece imi simt muschii incordati.

Pe grohotis

Foto: Stefan Dan

In fine, incepe sa se coboare totusi dar nu e deloc mai usor. Pe grohotisuri, printre stinci trebuie sa fiu mai mult atent sa nu ma impiedic sau sa nu alunec.

Imi aduc aminte de cuvintele lui Lucian Clinciu, organizatorul acestui maraton montan: “E important sa terminati cursa, dar mai important e sa o terminati sanatosi”.

Marele Grohotis, La Zaplaz, Refugiul Spirlea si, in fine o portiune plana unde chiar pot alerga, pina la cabana Plaiului Foii. O gura de supa fierbinte, niste energizant din partea sponsorului si din nou la drum.

[c:2:d] Hm, ar mai fi doar vreo 14 km. Nu ma intereseaza in mod special timpul, dar imi spun ca totusi trebuie sa termin cit mai repede. Din nou urcus. Spre Diana, care nu e totusi zeita vinatorii, faimoasa pentru puterea, gratia atletica si frumusetea ei, ci doar un refugiu nu departe de creasta.

Doi kilometri de urcus. Care mi-au mincat sufletul. Pe poteca de munte, printre stinci, copaci cazuti, pe o poteca sinuoasa, acoperita de frunze si crengi. Puls peste 150, respiratie gijaita. Ma doare rau si stomacul. Alunec la un moment dat, cad, imi prind piciorul sub mine si zic: ‘gata, pina aici a fost. Ai facut intindere”.

Dar ce sa fac? Sa ramin in mijlocul drumului? Durerea ma lasa treptat, intindere din fericire nu e, dupa Diana incepe sa se coboare, se intra pe portiunea plana care merge paralel cu drumul dintre Plaiul Foii si Zarnesti. Ma ingrozesc de o monstruozitate de constructie, inchisa la culoare, ca un neg pe verdele din jur.

Gata, pe portiunea de final se poate alerga din nou. Ajung in centrul Zarnestiului dupa sapte ore si un sfert. Bucuros nevoie mare, desigur. Spre comparatie, cel mai bun timp la feminin a fost 6h:26min, iar la masculin 4h:45min.

A fost cel mai greu maraton pe care l-am alergat pina acum. Imi privesc picioarele si ma gindesc la cele din poza blogg-erei de la Hotnews.ro (care habar nu am cine e!) si care tine un Jurnal cu titlul “Viata mea e un meeting-room”.

Picioarele mele sunt pline de noroi, transpirate, obosite. Dar sunt si eu mindru de ele. M-au ajutat si de data aceasta sa duc la bun sfirsit o noua cursa.