Oamenii vor păși din nou pe suprafața Lunii în 2026, iar evenimentul va fi unul istoric, fiindcă nimeni nu a mai ajuns pe Lună de la misiunea Apollo 17, din 1972. Sunt multe explicații pentru lipsa îndelungată a oamenilor de pe suprafața Lunii: unele țin de bani, altele de teamă și altele de geopolitică.
America a câștigat cursa spațială, iar Luna a devenit neinteresantă
Costurile explorării spațiale sunt uriașe - Programul Apollo a necesitat un buget uriaș pentru a fi susținut, după unele estimări a costat peste 150 miliarde dolari la cursul dolarului din prezent. După ce obiectivul inițial de a ajunge pe Lună a fost atins, mulți oameni cu putere de decizie au considerat că nu mai trebuie direcționate miliarde de dolari către noi misiuni selenare cu echipaj uman.
A contat mult și schimbarea priorităților politice: După ce obiectivul de a ajunge pe Lună a fost realizat, administrația Nixon a decis să se concentreze mai mult asupra problemelor interne, cum ar fi economia și problemele sociale. Nu s-a mai alocat atât de mult buget pentru explorarea spațiului, iar ce s-a alocat a fost mai ales pentru trimiterea unor sonde către Marte, Jupiter, și destinații atât de îndepărtate încât nici nu se punea problema ca omul să poată ajunge acolo într-o capsulă.
A venit era „navetei spațiale”, iar între 1981 și 2011 cinci navete au efectuat în total 135 de misiuni. NASA a investit mult și în proiectul SSI (Stația Spațială Internațional) care s-a lansat în 2000 ca laborator spațial de cercetare construit prin colaborarea mai multor țări. Investițiile pentru Stația Spațială au depășit 100 miliarde dolari.
Cert este că NU a mai reprezentat o prioritate ca oamenii să fie trimiși în misiuni la zeci sau sute de mii de kilometri depărtare de Terra, ci la misiuni care i-au dus la câteva sute, adică pe SSI. Pe stație au fost realizate însă multe experimente științifice și s-a testat mai ales cum reacționează corpul uman la șederi foarte lungi în spațiu.
Trei astronauți au avut, fiecare, șederi de peste 300 de zile în spațiu, recordul fiind de 355 de zile (Mark Vande Hai (a revenit în martie 2022 pe Terra)
Valeri Polyakov este omul care a stat continuu cel mai mult în spațiu, timp de 14 luni, în interiorul stației spațiale Mir, în 1994-95. În acel răstimp a orbitat de 7.000 de ori în jurul Terrei și a parcurs în total peste 300 milioane km.
Era foarte riscant și puteau muri oameni: Nu trebuie uitat că în timpul programului Apollo au existat și incidente grave, cum ar fi incendiul din Apollo 1 (ianuarie 1967), care a dus la moartea a trei astronauți. Din cauza riscurilor implicate s-a ajuns la concluzia că sondele sunt mult mai sigure.
Un lucru este clar: oamenii nu aveau cum să ajungă să vadă cu ochii lor planete precum Marte, Jupiter, Mercur, Saturn, Uranus sau Neptun de la câteva mii de kilometri distanță, pentru că nu aveam cum să construim rachete atât de mari și nu aveam cum să trimitem oamenii în călătorii spațiale de mulți ani, din care nu se mai puteau întoarce. Pe de altă parte, sondele au ajuns la câteva miliarde de km de Terra și au fotografiat de aproape și planetoizi și asteroizi. Au ajuns și la Pluto și au reușit să culeagă și mostre de praf și roci.
Despre trimiterea oamenilor către Marte se fac planuri detaliate, dar călătoria ar dura 8-9 luni, este nevoie de o rachetă gigantică și costurile pentru trimiterea primilor oameni spre Planeta Roșie au fost estimate a fi de ordinul sutelor de miliarde de dolari.
Per total, dacă miliardele de dolari investite în sonde spațiale ar fi mers doar către misiuni cu echipaj uman, poate că acum oamenii ar fi ajuns pe Marte, însă nu am fi reușit să aflăm atât de multe despre alte corpuri cerești precum planetele gazoase și înghețate, asteroizi, comete sau planete pitice.
Sondele sunt mult mai rapide și nu moare nimeni dacă ele eșuează
Sondele sunt mult mai rapide decât capsulele cu echipaj uman. Primii oameni care au ajuns pe Lună, în 1969, au făcut peste trei zile, în timp ce sonda New Horizon, care a ajuns și lângă Pluto, a fost în apropierea Lunii după opt ore (se întâmpla în anul 2006). Sonda a ajuns la Pluto după nouă ani, parcurgând mai mult de 4 miliarde km.
Nu trebuie uitat contextul politic: programul Apollo a fost inițiat în timpul Războiului Rece, iar principalul motiv pentru care SUA au dorit să ajungă pe Lună a fost pentru a demonstra superioritatea ei tehnologică față de URSS, țara care a pornit cursa spațială, lansând Sputnik în 1957. Acel moment, lansarea primului obiect trimis cu succes de om în spațiul cosmic, a șocat America.
După ce obiectivul a fost atins, interesul pentru explorarea spațiului a scăzut mult. SUA a câștigat „cursa spațială”, URSS nu avea cum să trimită un om pe Lună.
În data de 7 decembrie 1972 era lansată misiunea Apollo 17, iar pe 11 decembrie astronauții americani ajungeau pe suprafața selenară pentru ultima oară. Foarte puțini ar fi crezut atunci că oamenii nu vor mai ajunge acolo pentru mai mult de jumătate de secol.
Revenim pe Lună și vrem să construim baze acolo
NASA spune tot mai des cu mândrie că va duce astronauți pe Lună, va fi în premieră și o femeie și planul este ca oamenii să revină pe Lună în mod serios, nu doar pentru o vizită fugitivă. Acest lucru se va întâmpla probabil în 2026, iar baza lunară permanentă va fi gata nu mai repede de 2035.
Bugetul necesar este uriaș, de ordinul zecilor de miliarde de dolari, însă există un factor ce nu era acum peste 50 de ani: sectorul privat care face lucrurile mai repede, mai eficient și la prețuri mai mici.
Și ar mai fi ceva: presiunea pusă de China:
Iată ce scrie Oliver Morton în cartea „Luna - O istorie pentru viitor”.
„Acțiunea Chinei a fost suficientă ca să trezească în politicienii americani gândul la Revenire. Deși ar părea o poziție de defensivă intelectuală venită din partea unei țări care a ajuns pe Lună în anii 1960, a trata cu un aer indiferent - „noi am fost și am dres” - expedițiile pe Lună ale Chinei din anii 2030, probabil că nu ar fi o bună strategie politică. Dorința de a nu fi depășiți de China stă la baza unuia dintre motivele pentru care, sub președintele Trump, NASA a adoptat o strategie mult mai evident pro-Lună, cu intenția fățișă de a reveni cu un program permanent și, în cele din urmă, rentabil”.
Cine sunt cei 12 americani care au pășit pe suprafața Lunii
1969 - Apollo 11
Neil Armstrong
Edwin "Buzz" Aldrin
1969 - Apollo 12
Charles "Pete" Conrad
Alan Bean
1971 - Apollo 14
Alan B. Shepard Jr
Edgar D. Mitchell
1971 - Apollo 15
David R. Scott
James B. Irwin
1972 - Apollo 16
John W. Young
Charles M. Duke
1972 - Apollo 17
Eugene Cernan
Harrison H. Schmitt
18
36
